Suntem în toamna
lui 1241, în Sarateni ,sat de oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu,sat care
de mult nu mai are linişte de când hoardele de tătari ne tot ameninţă şi ne
fură truda şi puţinul pe care îl avem. Cam greu a fost anul ăsta să adunăm
ceva. Pe când să punem ceva deoparte vin
tătarii şi ne iau totul, ştiu unde să caute.Vin în goana mare, ne iau ce apucă,
de multe ori când noi suntem plecaţi la
câmp.
câmp.
Să dea bunul Dumnezeu azi să avem un pic
de linişte. Stau cu inima chircită şi parcă tresar la orice scârtâit de car, asta
nu e bine, parcă presimt ceva rău.
Am adunat ceva azi de pe câmp, câţiva desagi
cu grâu. S-o făcut bine grâul anul ăsta, da de ne-o ajunge tot anul. Mă uit în
zare, şi o linişte parcă mă apasă, alung
gândurile rele, îmi trag colopul jos, pe frunte, parcă să mă
sterg şi mă pun pe treabă.
-Vasilico, ţine bine desagii şi aruncă-i
degraba aici!, să ii pot ascunde, că, acu, acu, or veni nenorocitii de tătari.
-Bine, bine, ţine!
Nici nu apucai să spui bine şi să fac
treaba asta, că în urechi începu să-mi sune un tropot puternic de cai,pocnituri
de bici şi focuri de armă. Un nor de praf se ridica pe uliţă.
Strigătele
vecinilor se aud tot mai tare:
-Tătarii,
tătarii..........
De ce-mi era frică nu scapai. Tătarii
parcă mai mulţi ca niciodată au venit hotărâţi să ne ia ce am adunat şi azi
.Mama lor de hoţi! Au venit călări, cu
cai înfocaţi cu care pot fugi de furia noastră şi pot duce cât de mult.
-Haide, mişcă
Vasilico, pune repede capacul şi mai ascunde ce poţi ,şi hai sa fugim şi noi că
aştia ne omoară dacă nu găsesc nimic.
-Măi Vasile, hai
să lăsăm o desagă, că avem destul, poate aşa or pleca mai repede de la noi şi
nu ne-or mai chiniu.
-Că bine zici
muiere, dă tot trebuie să fugim de aici, că tare-s mulţi de data asta.
Ne ascundem aici în fânar, că pe ăsta nu
l-or duce aşa uşor.
Poarta
trosneşte, sare din ţâţâni, văd pe scobitura din şopru cum se bucură de desaga
lăsată, dar nu se lasă ticăloşii, intră în casă şi începsă spargă ulcelele, pline,
goale iau câteva ţoale de pe pat, câteva perini, şi nu mai ştiu eu ce caută,
dar tare îs porniţi să ne găsească şi pe noi.
Caută peste tot, ajung şi în fânar, împung
fânul dedeasupra cu furca, dar nu ne nimeresc.
Pe frunte îmi curg sudori de frică, şi stau cu suflarea ţinută.
Renunţă ticăloşii şi se duc la alţii. Am
scăpat de data asta, dar nu ştiu cât oi mai duce-o... .
Cosmin Iclanzan, cls. a VIII-a A
