Văzduhul plumburiu pare să
se lase tot mai aproape de pământ. Norii
sunt suri și grei de atâta ninsoare.
Încet, încet începe să se
cearnă din înaltul cerului roiuri de fulgi albi. Parcă ar fi nişte fluturi prinşi în vârtejuri. Coboară lin
spre pământ și se aștern în
straturi peste pământul rece. Îi simt
cum mi se topesc pe fruntea și pe
obrajii înfierbântați. Înaintez încet și zăpada de sub pașii mei scârțâie. Deși
nu o vedeam, știam că mai am puţin de mers până la cascadă. În depărtare se aud
clopoţei de sănii . Satele dorm sub zăpada grea. Peste tot e o liniște adâncă, încât parcă
aud cum respiră pădurea.
Și totuși aud tot mai
aproape murmurul apei. În fața mea se iveşte cascada în toată spledoarea ei.
În jurul ei munții ca
niște moșnegi înalți stau de veghe. Așteaptă parcă să prindă viaţă orga de
gheață.
Apa, în căderea ei, s-a
prefăcut într-o uriașă pădure de stalactite de un alb ireal. Și totuși cascada
nu doarme. Picături calde se preling pe mușchiul rece, iar apoi se transformă în abur ca și când un dragon uriaș ar dormi
acolo.
Și deodată am tresărit.
Părea că se trezește dragonul. Crengile copacilor, asemeni unor coarne de cerb
încărcate de zăpadă au început să se scuture.
Dragonul se trezea la viață. Cu un zgomot puternic și-a scuturat
mușchii şi zăpada de pe spate.
Stalacmitele se spărgeau în mii și mii de cioburi. În câteva clipe cascada a
dispărut Într-un abur uriaș. Nu puteam să realizez, că sub ochii mei, a
dispărut totul:
orga, pădurea de gheață, mușchiul verde și coarnele de cerb.
A
rămas în urmă doar liniște…Mă îndepărtez trist. Se așterne înserarea peste tot.
În curând va răsări luna să privegheze cascada pierdută.
