Era o frumoasă şi fascinantă zi de
toamnă, când copacii tânjeau după splendidele lor hăinuţe şi păsărelele se
pregăteau de lunga lor călătorie până în ţările calde. Norii plumburii aproape
au reuşit să cucerească cerul de un albastru imaculat şi să alunge mândra minge
de foc în palatul ei. Am pormit singur într-o drumeţie prin pădure.
Acel peisaj edenic, îmi încânta ochii şi
simţurile tot mai mult, cu fiecare pas pe care îl făceam. Pe jos, se aşternuse
un mândru covor ruginiu, arămiu şi gălbui.
Deodată, am zărit un luminiş
paradisiac cu un lac în toată
splendoarea lui, care găzduia nişte gâşte sălbatice ce se pregăteau de lunga
călătorie până în ţările calde.
M-am aşezat pe malul lacului şi am
început să privesc în gol, gândindu-mă
la poezia „Somnoroase păsărele” scrisă de marele nostru port naţional, Mihai
Eminescu.
Cum stăteam aşa, relaxat, am aţipit şi
m-am trezit abia când se înserase. Când m-am ridicat am fost vrăjit de văpaia
lunii de pe lac. Priveam în continuare natura, fascinat de acel peisaj ca din
poveşti. Dar, într-un final, au venit
părinţii după mine pentru a mă duce
acasă.
În acea seară, am visat acest peisaj
de basm care părea a fi raiul de pe pământ!
MIHNEA SAVA
CLASA
a V-a A
