În acele momente am simţit că trăiesc
îi spuneam Alexandrei
-Acum, aici trăim Alexandro!
curentul puternic al apei apei
ne împingea şi îmbrăţişa
cu forţă ei colosală
în aval.
Cu mîna stîngă o trăgeam la piept
cu dreapta dragam fundul rîului,
simţeam nisipul şi fiecare muchie a bolovanilor scrîşnind sub unghii
echilibram corpurile noastre care atunci
erau UNUL.
Simţeam pietrele de pe fundul rîului
iutea apă a munţilor
cohorte de ape repezi
cu solzi
bolovani negri
ba netezi
ba muchioşi şi colţuroşi.
- Mi-e frica, Mihai!
- Să nu-ţi fie, curajoasa mea! Abia acum trăim. Abia acum traim.
Apa ne trăgea cu forţă neostoită, inexorabil
la vale
ca o menghină.
simţeam amorţeala muşchilor coapsei si gambelor mele
se împotriveau armatelor de pietre
lăsînd dîre adînci în mine
cu tălpile încercam să opresc alunecarea spre
moarte.
Dulcea moarte.
Nu mă tem de tine!
"E o zi frumoasă a muri" - ziceau indienii preriilor nesfîrşite -
Însă nu azi, nu o să îmi iei fata,
fetiţa rîului, Alexandra.
Vedeam în ea copiii ei încă nenăscuţi
simţeam în ea freamătul sufletului ei
prima iubire ce va veni
primul iubit
prima ei iubire
parfumul primei flori de salcîm care i-ar fi gîdilat năsucul în zorii vieţii ei.
Intuiam alergarea ei veselă spre viaţă
sprintul ei frumos şi săritura la coş dupa mingea de baschet.
Este cea mai bună dintre toate
vivacitate innăscută
căpitanul echipei mele de fetiţe
mîndră, inteligentă, veselă şi generoasă
căpitan la 11 ani.
Atît de mult o iubeam
din tot sufletul meu de bărbat
ce poate să-şi iubeasca căpitanul de 11 ani.
Mi-ar fi putut purta echipa spre numeroase victorii
- Nu. Rîule, nu o să îmi iei fetiţa! Nu azi.
Aşa găndeam în timpul coborîrii noastre comune
- O să reuşim Ale, O să reuşim!
doar împreună
together.
Jos în tabără le spuneam copiilor să-şi aleagă cîte un copac
care să-i reprezinte în viaţă.
Alexandra îşi alesese salcîmul
îi desenase foarte frumos frunza pe blocul de desen.
Acum, în apă nu mă puteam gîndi decît
cum să o protejez, să o salvez ca să-şi termine desenul.
Eram între ea şi fundul apei rîului
neiertător.
Simţeam cum pietrele îmi scrijeleau genunchii
scriind imnuri de forţă pe pielea
picioarelor mele
cu sînge.
Era puternic, rece şi neiertător, îmi strivea unghile.
Rîul era un oponent pe măsura mea
în sfîrşit,
cineva se putea măsura cu mine.
Culoarea apelor lui semăna izbitor de tare cu
culoarea ochilor Alexandrei
erau de aceiaşi intensitate albastră,
de aceiaşi frecvenţă.
Albastru cu reflecţii cenuşii ca şi fundul rîului.
În timp ce ne rostogleam spre moarte,
ca un semn frumos şi darnic al existenţei
minunate în care trăim,
a apărut un trunchi de arin cu coaja de culoarea ochilor fetiţei
simţeam textura solidă a cojii de arin cu buricele degetelor
pete roşcate ale lemnului
ce bara calea apei
şi construia punte măiastră
pentru noi
spre viaţă.
În timp ce ne căţăram cu braţele sloiuri de gheaţă
pe umărul frumosului şi salvatorului
ARIN,
mă gîndeam că Alexandra şi-ar fi putut alege drept ghid arinul
dar mai apoi
cînd stăteam îmbrăţişaţi, plîngînd cu toată echipa de copii,
i-am spus Alexandrei:
- Eşti salcîm-arin, campioana mea!
Arin salvator
salcîm mîngîetor şi parfumat
- Măi copii, vitejii mei
traim! TRAIM!
Sunteţi preţioşi, de neînlocuit, minunaţi!
Iar în liniştea creată
brusc
o altă fetiţă, Paula
a zis:
- Şi tu Mihai, şi tu eşti preţios.
Atunci am înţeles în sfîrşit rostul acestei experienţe.
Noi toţi suntem preţioşi, unici şi minunaţi
Noi toţi împreună
copii, antrenori, copaci, rîuri, ape, bolovani, parinţi, poveşti,
oameni, prieteni
Noi toţi
TOGETHER
Din tot sufletul meu îţi mulţumesc rîule
ne-ai reînvăţat să trăim
ne-ai conştientizat
TU, împreună cu
Ale, fetiţa rîului!
Mihai Corui
