Florile, făpturi gingașe și
frumoase, le-am văzut cum priveau cu teamă lumea din jurul lor și le-am simțit
tristețea. Priveau cum toamna avea să își schimbe șorțul plin de poame în haina
groasă a iernii.
Eram în vie, sus, pe scară pentru
a da o mână de ajutor la culesul strugurilor… struguri ce, asemenea unor copii
jucăuși, se ascundeau printre frunzele îngălbenite, râzând veseli și nepăsători
dorinței mele de a-i pofti în casă.
O mare albă, mișcătoare, se
rostogolea peste deal, într-un strigăt ce prevestea întoarcerea turmelor la un
loc mai călduț, până ce omătul rece va face iar loc covorului verde și vesel al
primăverii.
Cu găleata plină ochi în drumul
spre teascul unde boabele deja culese gemeau sub durerea strânsorii, privirea
mi-a fost atrasă de câteva făpturi minuscule ce se agitau într-o alergare
continuă spre a-și umple cămara cu provizii. Micuțele furnici erau prea ocupate
cu treburile gospodărești, încât să le mai atrag și cu atenția.
Un miros îmbietor de tartă
cu mere răzbătea din casă. Erau merele
cărora chiar de dimineață le stricasem somnul din legănatul ușor al crengilor.
Stăteau zgribulite sub acoperișul frunzelor ce încă refuzau să se desprindă
parcă de trupul mamei ce le-a dat viață.
Privesc o frunză cum, amețită, se
lasă jos pe pământ. Le va fi greu să lupte cu bruma din ce în ce mai groasă și
mai neiertătoare…
Nu este ușor să vezi cum bucuria,
veselia și căldura lasă loc tăcerii, înghețului și frigului năpraznic. Însă,
dincolo de bogăția toamnei, există o altă poveste… la fel de frumoasă, spusă la
gura sobei, iarna.
Briana Moica, Clasa a
VI-a B
