Diana Ola a invatat sa zboare de tanara. Poate nu intamplator, ea este una dintre primele participante la un concurs cu mare priza in anii trecuti la Generala 2, concurs intitulat "Da-mi o sansa sa zbor!".A stiut sa profite de sansa si e pe drumul cel bun.Primul volum publicat nu putea sa nu aiba legatura cu zborul. Si cum fluturii zboara atunci cand sunt liberi,Diana s-a eliberat de orice fel de temeri si a inceput sa planeze.Speram sa ii fie zborul lin, dar in acelasi timp tot mai inalt si ne face mare placere sa postam aici coperta primului sau inceput literar, cu convingerea ferma ca multe altele vor mai urma.Am purtat un dialog firesc:
- Bună! Ştim că, de curând, ţi-ai lansat volumul de debut. Hmm... „Şifonierul cu fluturi” dacă nu mă înşel. Suntem şi noi curioşi...- Prieteni mereu! Acesta e salutul, nu? V-aţi documentat serios, nu glumă. Într-adevăr, „Şifonierul cu fluturi” „s-a născut” toamna - în septembrie. E un vis în versuri, dar şi în proză. Un vis mai vechi...
- ... Cât de vechi?
- Nu foarte. Deşi e puţin paradoxal. Scriu din clasa a IV-a. Cu toate astea, doar anul trecut, în clasa a X-a, doamna profesoară de limba română Raluca Popa mi-a „suflat” ideea. Şi de la idee la fapt a fost doar un singur pas. Trebuie să recunosc. E nevoie de curaj şi de un dram de nebunie. Dar merită. Rezultatul nu are cum să fie altcumva decât frumos...
- Am auzit şi de lansare... Cum a fost?
- Voi chiar mă surprindeţi... Ei bine, lansarea a fost cel puţin inedită şi atipică. În loc de obişnuita masă de prezidiu, am pus în scena Teatrului... „Scena” - la propriu - frânturi de volum. Mi-am jucat propriul rol. Ne-am jucat propriile roluri. Pluralul nu e întâmplător, întrucât colegii de clasă mi-au făcut plăcerea şi bucuria de a intra în joc. În rest, ce să zic, invitaţi unul şi unul. Cu toate că „invitaţi” e cam impropriu spus. „OAMENII care cred în mine” - e mai potrivit. Finalul a fost unul pe măsură - o bătaie reuşită cu făină.
- Ne cam miroase a distracţie... Dar, revenind la lucruri serioase, ce te inspiră?
- Întrebare-capcană? Glumesc. :)) Natura, anotimpurile, viaţa din stradă... Mărturisesc, însă că, de cele mai multe ori, eu îmi sunt cea mai bună sursă de inspiraţie. Oricum, experimentez mereu. Sunt într-o căutare avidă de simboluri, de jocuri de cuvinte, de mine chiar. Încă nu m-am descoperit...
- O ultimă curiozitate... Şi cu asta gata. Am plecat. Ce părere ai despre... debutul nostru?
- Ei, de data asta m-am documentat şi eu. Tot nu m-aţi prins... Cât despre universul în construcţie pe care l-aţi imaginat e unul promiţător, cu siguranţă. Spune multe despre voi ca şi COPII, despre profesorii voştri ca OAMENI. E o veritabilă lecţie de copilărie pe care am înţeles-o şi pe care promit să o învăţ. Nu sunt pe principiul „a învăţa pe de rost”, dar lecţia asta merită tocită. Un singur îndemn am pentru voi: ZBURAŢI! Aveţi deja aripi...
A consemnat,Dragos Ola,cls. a VII-a B
Motto:A fost odată ca niciodată o copilărie care ştia cum miroase jocul de-a (cu)vântul. Sper că încă mai este. Poate a fost dintotdeauna.Poate... Poate... Poate
botez
azi îmi strâng oraşul în zar de piatră.
împachetez periferia în valize de parcuri.
din garduri şi bulevarde
încheg unghiuri drepte şi muchii goale -
arcuri.
deşurubez case roşii din pământ plâns
şi le descânt
pentru ca mai apoi să le nasc în cub.
grădini de struguri.
bănci.
staţii-statui.
pe oameni mi-i sădesc.
... şi cred că pot să închid.
suflu ceaţă peste bagaje
şi îmi mai fac o cruce de brad.
pentru ca nu cumva toamna să mă culeagă...
Din toamna a cincea de la perete
Motto: Vârsta de azi mi-a fost vârâtă - ca de obicei - pe sub uşă. Mi-am dat jos de pe nas ochelarii de ieri şi am început s-o trăiesc...
- Bună dimineaţa! Până la Colegiul Naţional ,,Unirea”, vă rog...
De după rotocoale-nori de fum înecăcios, răsare şoferul al cărui chip placid şi normal ca o foaie de dictando abia se sinchiseşte să afişeze ,,desktop”-ul de adâncă nedumerire:
- Liceul Unirea?
- Da!
Şi cu aceeaşi ignoranţă parcă programată:
- Mai pornim aparatul de taxat?
- Păi, nu ştiu. Cum spuneţi dumneavoas...
- Tot 5 lei vă iau, aşa că...
- Bine.
Cu greu reuşeşte să se abţină să nu mai tragă încă un puf. Ca să compenseze, îşi duce staţia la gură şi îi dă de veste duduii de la centrală unde mergem. Apoi, ca şi când ar vrea să mă anunţe că nu mai e indolent sau poate doar ca să se convingă singur... :
- Pfffaaai! Dezastru la ora asta!
Zâmbesc politicos. Ca întotdeauna...
Sună de şapte. Ascult în fiecare dimineaţă combinatul. Şi mai apoi, după câteva secunde, şi ceasul de la prefectură. Simulez o înclinare incoloră, ca de felină, pe bancheta din spate şi... şapte şi cinci. Mereu (se) grăbesc ceasurile din taxiuri. Încep să-mi imaginez cam ce replică ar putea să-mi dea şoferul dacă l-aş întreba fortuit de ce nu potriveşte naibii ceasu' ăla... Şi tocmai când devenea mai captivant:
- Şi, te mai trimit ,,bătrânii” la şcoală, păpuşo?
Şi din nou zâmbesc moderat. Nici nu ştiu de ce o mai fac. Cred că din reflex. Aş prefera de o mie de ori să urlu la el, să cobor, să-i trântesc portiera în nas şi să o iau pe jos... Dar plouă. Şi n-am umbrela la mine. Şi azi ne-aduce tezele la latină. Şi, dacă stau bine şi mă gândesc, cred că i-aş da o satisfacţie mult prea săţioasă. Tot ce pot să fac e să mă rog să prindă nenorocitu' ăla de verde de la semafor şi să ajung odată...
La postul de radio încep ştirile. Nu-mi place să le ascult, dar regăsesc mereu o plăcere retorică în a mă încrunta, ca şi când aş fi serios preocupată de asta. Mărturisesc că jocul ăsta îmi pare de-a dreptul pueril. Şi mă face să mă gândesc la tata. Chestia e că el chiar e interesat. Şi, de fiecare dată când intenţionează să asculte jurnalul, invocă ,,gestul suprem”. Bocăne în masă şi… Şşşt!...
Se termină ştirile. Şi se opreşte şi ploaia. Şi trebuie să cobor. Îi arunc ,,cei 5 lei” şoferului şi trântesc portiera. Nu tocmai cum mi-am imaginat. Pentru că în urma mea, şoferul e obligat să se întindă şi să o închidă ca lumea. În spate, se claxonează deja. Şi mă simt bine, deşi nu ar trebui...
Mi-e frig. Şi aleea e plânsă. Sper să nu fi intrat profa în clasă. Intru. Şi, ca un făcut, uşa se trânteşte, deşi nu asta intenţionam. Pe coridoare mai sunt încă elevi. Îmi place să cred că totuşi n-am întârziat. O iau pe scările din faţă pentru că nu sunt aşa de înalte. Şi nu mă opresc până nu ajung sus. La al doilea etaj, îmi dau seama că miros a ţigară. Un motiv în plus să-l urăsc pe şofer şi să mă bucur că, din cauza mea, a fost claxonat...
Diana Ola
