Era o zi frumoasă de vară. Razele
scânteiau pe bolta cerească iar privighetorile se întreceau una pe alta în
trilurile lor. Bogăţia culorilor îmi făcea sufletul să vibreze de doruri
nesfârşite.
O adiere caldă îmi trecea prin pletele
bălaie. Cu nişte ochi galeşi şi jucăuşi, umbriţi de gene lungi, priveam jocul
vântului călduţ care mişca încet, încet crengile copacilor. Iarba de un verde
ca smaraldul era presărată cu flori multicolore. Aerul era atât de pur ca apa
limpede de izvor. Copacii falnici păreau prinşi în horă, iar în bătaia vântului
îndemnau la joacă şi voioşie.
Ochii erau însetaţi să descopere noi
şi noi frumuseţi ale naturii. Deodată, un lătrat subţire mi-a întrerupt
visarea. În faţa mea apăru un căţel jucăuş, care dădea vesel din coadă.
Alături, o fetiţă cu ochii senini ca cerul de vară. În părul auriu ca spicele
grâului erau agăţate florile bie mirositoare. Rochia era ţesută din
fire de dor. M-am alăturat ei fără ezitare.
fire de dor. M-am alăturat ei fără ezitare.
Am intrat într-o poieniţă şi ne-am
oprit la izvor. I-am privit chipul în apa limpede. Am înţeles că frumuseţea ei
era mai presus de realitate. Mi-a descoperit multe din tainele naturii.
Florile, copacii, iarba, prin frumuseţea lor mulţumeau Creatorului. Păsările
înălţau psalmi de dor spre zarea albastră care ne luminează sufletele tuturor.
Întreaga natură mărturisea măreţia Creatorului ei. Deodată, priveam în jur cu
alţi ochi. Eram acelaşi copil neastâmpărat dar parcă renăscut. Nu mai era
nimeni lângă mine. Dar în văzduh plutea mireasma florilor de vară. Poate din
părul ei...
Pe cer au început să apară stelele una
câte una. Dar eu nu puteam pleca. Eram tot acolo, în poieniţă şi-o căutam.
Într-un târziu am aflat-o. Era împreună cu cele trei surori ale ei. Căutaţi-le
şi voi, iubiţii mei !
Serafim Hancu,cls. a IV-a A
