Renasterea si Bramante

Începutul secolului al XVI^lea este marcat de maturizarea curentului renascentist şi de înflorirea fazei clasice a acestuia. Trecerea de la etapa timpurie a stilului la cea de vârf a fost însoţită de o serie de modificări care au vizat în egală măsură obiectul de arhitectură, stabilitatea şi expresivitatea acestuia, elementele de limbaj arhitectural şi relaţia dintre ele. Aceste transformări – care s-au făcut simţite încă de la primele lucrări aparţinând renaşterii clasice, şi care au continuat să se manifeste pe toată durata acesteia – au fost consecinţa directă a evoluţiei pe care a cunoscut-o arhitectura italiană de-a lungul veacului al XV^lea dar şi rezultatul deplasării centrului de interes din Toscana şi din nordul peninsulei italice la Roma.

         În scurtul interval în care a înflorit renaşterea de vârf, oraşul care a polarizat interesul artiştilor italieni a fost Roma. Pe durata secolului al XV^lea, în timp ce în Toscana şi în alte centre prospere din nordul Italiei artele cunoşteau o înflorire spectaculoasă, Roma era exclusă din competiţie. Când Brunelleschi îşi începea activitatea  arhitecturală  la  Florenţa,  statul papal abia începea să-şi revină din Marea

 Filippo Brunelleschi    Schismă.

            Arta, în general, şi arhitectura, în special, nu pot evolua decât în anumite condiţii care presupun, printre altele, prosperitate şi stabilitate economică. Problemele politice pe termen lung afectează starea materială, fondurile fiind dirijate pentru rezolvarea conflictelor. Cu cât conflictele durează mai mult cu atât economia este mai afectată. Roma a fost implicată într-o serie de conflicte grave o perioadă îndelungată.

Problemele au început în 1309 când Clement al V^lea a mutat provizoriu sediul papalităţii de la Roma la Avignon[1]. Deoarece monarhilor francezi le convenea prezenţa papei pe teritoriul regatului lor, acest transfer provizoriu a durat aproape 80 de ani. În cele din urmă, Grigore al XI^lea a reuşit să se reîntoarcă la Roma, unde a murit un an mai târziu,  pe 27 martie 1378.  Urban al VI^lea,  succesorul  lui  Grigore al

Papa Clement al V-lea     XI^lea, îi dezamăgeşte repede pe cardinali care declară alegerea nulă[2] şi numesc un nou

papă în persoana lui Clement al VII^lea. Deoarece Urban al VI^lea refuză să se retragă, Clement al VII^lea părăseşte Roma şi îşi stabileşte sediul la Avignon. După câteva tentative eşuate de restabilire a normalităţii, criza se încheie în 1417, prin Conciliul de la Constanz; cu această ocazie este ales ca unic papă Martin al V^lea.

          Ziua de 20 septembrie 1420, dată la care Martin al V^lea pătrunde în Roma, este

considerată de unii începutul Renaşterii în statul papal. Oraşul se afla într-o stare de-

plorabilă, fiind ruinat după anii lungi de distrugeri. Reînnoirea culturală şi artistică a

Romei i se datorează lui Nicolae al V^lea, primul papă umanist care s-a aflat în fruntea

bisericii catolice între  1447 şi  1455.  Înainte de a fi ales în funcţie,  acesta petrecuse

mulţi ani la Florenţa unde făcuse  cunoştinţă  cu  diferite  personalităţi  ale  renaşterii,

printre care se număra şi Alberti.  Devenit papă,  Martin al V^lea  îl  ia  în serviciul său     Papa Nicolae al V-lea

Alberti care primeşte să se ocupe, printre altele, de transformarea reşedinţei papale.

            Primele manifestări ale arhitecturii renaşterii la Roma sunt restrânse şi ca număr şi ca importanţă. Cele câteva clădiri construite după jumătatea secolului al XV^lea, dintre care mai cunoscute ne sunt Palatul Venezia şi apartamentele papei Nicolae al V^lea de la Vatican, sunt puternic înrudite cu arhitectura medievală. Înflorirea renaşterii în statul papal are loc abia la sfârşitul veacului, când Roma îşi revine definitiv din perioada de criză pentru a redeveni un oraş prosper. Pentru a reînvia strălucirea apusă a fostei capitale a imperiului roman, aristocraţia din Laţium angajează artişti veniţi din centrele situate în nordul peninsulei. Stabiliţi la Roma, artiştii toscani sau lombarzi renunţă definitiv la nuanţele regionale, iar arhitectura lor reuşeşte să reflecte spiritul arhitecturii antice. Acest moment reprezintă momentul de vârf al renaşterii, al cărei scop a fost acela de a readuce la viaţă măreţia apusă a imperiului roman, prin clădiri care să egaleze monumentele antichităţii.

Primele opere de arhitectură ale lui Bramante datează din perioada milaneză. Printre câteva lucrări ale sale se numără bisericile Santa Maria presso San Satiro şi Santa Maria delle Grazie. La Santa Maria presso San Satiro, o biserică din secolul al IXlea, Bramante suplineşte lipsa unei încăperi destinate altarului cu o imagine falsă, astfel încât, dintr-un anumit punct, situat pe axul longitudinal al bisericii, privitorul poate avea impresia că zona altarului este cu mult mai adâncă decât în realitate.

          Donato Bramante reprezintă pentru arhitectura renaşterii clasice ceea ce Raphael Sanzio reprezintă pentru pictură şi Michelangelo Buonarroti[3] pentru sculptură. Donato d’Agnolo di Pascuccio zis Bramante s-a născut în 1444, în ducatul Urbino, unul dintre centrele importante ale renaşterii timpurii italiene. Despre prima parte a vieţii lui Bramante se ştiu destul de puţine dar se presupune că în tinereţe a studiat pictura cu Piero della Francesca. În jurul anului 1480 Bramante s-a mutat la Milano unde a rămas aproape două decenii, până la căderea lui Lodovico Sforza în mâinile francezilor[4].

                                                                                                                                                                            Santa Maria presso San Satiro

În cadrul aceluiaşi edificiu artistul remodelează exteriorul capelei – o construcţie mică, de plan central – şi construieşte un baptisteriu de plan octogonal, inspirat din arhitectura paleocreştină.

Baptisteriul de la Santa Maria presso San Satiro este prima construcţie centrală a lui Bramante; se bănuieşte însă că interesul arhitectului pentru spaţiile de acest tip data din adolescenţă. Fiind originar din ducatul Urbino, este foarte posibil ca Bramante să-l fi întâlnit pe Franceso di Giorgio, arhitect al palatului ducal şi autor al unui tratat de arhitectură în care se fac referiri la planurile centrale. După venirea la Milano, Bramante a intrat în contact cu Filarete şi Leonardo, două personalităţi ale renaşterii, interesate la rândul lor de construcţiile centrale. Pentru arhitecţii renaşterii planul central întruchipa perfecţiunea absolută, motiv pentru care ei preferă acest tip de construcţii celor cu plan longitudinal. Aproape fiecare dintre personalităţile marcante ale renaşterii, începând cu Brunelleschi şi terminând cu Bramante, realizează cel puţin o clădire religioasă de tip central.

Majoritatea lucrărilor lui Bramante par să aibă ca laitmotiv planul central. După 1490 arhitectul primeşte încheierea lucrărilor la biserica Santa Maria delle Grazie, clădire de factură gotică, dezvoltată în lungul unui ax longitudinal. Suprafeţele pline ale interiorului sunt decorate cu motive arhitecturale, realizate în relief plat; bidimensionalitatea şi utilizarea culorii trădează formaţia iniţială a lui Bramante. Exteriorul clădirii ilustrează perfect tradiţia lombardă caracterizată prin întrebuinţarea cărămizii şi a pieselor ceramice precum şi prin decoraţie bogată.

       Santa Maria delle Grazie

            În 1499, o dată cu venirea francezilor şi cu detronarea patronului său, Bramante se hotărăşte să părăsească oraşul Milano pentru a se duce la Roma. Deşi la epoca respectivă arhitectul trecuse de jumătatea vieţii sale, contactul cu oraşul şi mai ales cu monumentele sale a avut ca rezultat o schimbare drastică a stilului. Cele mai cunoscute opere ale lui Bramante au fost construite sau proiectate în ultima decadă a vieţii sale, după ce Iuliu al II^lea a fost ales papă. În primii ani ai şederii la Roma, dedicaţi în primul rând studierii şi măsurării monumentelor antice, Bramante a primit două comenzi mici dar care i-au adus faimă: claustrul bisericii Santa Maria della Pace şi San Pietro in Montorio.  

Între 1500 şi 1504 Bramante remodelează galeriile suprapuse care înconjurau  curtea bisericii Santa Maria della Pace. Ceea ce izbeşte la această construcţie în  comparaţie cu cele executate la Milano este simplitatea şi mai ales austeritatea compoziţiei. Amplasarea unei coloane deasupra unui gol era un lucru neobişnuit pentru arhitectura romană, dar Bramante a optat pentru această soluţie pentru a obţine un raport mai armonios între înălţimea traveii şi lăţimea ei.

                           

                                                                                                                                                                                                     Santa Maria della Pace

            Biserica Santa Maria della Pace Bramante este unul dintre primele exemple ale renaşterii în care se pune accentul pe logica structurală. Aici, porticul de inspiraţie medievală, cu arce care se descarcă direct pe coloane, este înlocuit cu sistemul constructiv moştenit de la romani, alcătuit din pile peste care se aşează arcele şi pilaştri care poartă antablamentul.

La cea de-a doua lucrare a sa, San Pietro in Montorio, Bramante dă dovadă de o înţelegere perfectă a antichităţii romane. În 1502 familia regală a Spaniei îi comandă lui Bramante ridicarea unui mic edificiu cu rol comemorativ, pe locul unde fusese răstignit Sfântul Petru. Bramante intenţiona să remodeleze claustrul existent al aşezământului San Pietro in Montorio, şi să-i dea o formă circulară; în centrul curţii urma să amplaseze monumentul  propriu-

                  San Pietro in Montorio

zis, o clădire de tip central. Din proiect nu s-a executat decât martirionul. Deşi clădirea are dimensiuni reduse, arhitectura sobră o face să pară de-a dreptul monumentală. Deoarece se aseamănă cu un templu de tip tholos, clădirea a fost numită Tempietto.

            Tempietto este lucrarea care i-a adus celebritatea lui Bramante. Ca urmare a faimei dobândite Iulius al II^lea, ales papă în 1503, îl angajează pentru executarea unor lucrări la palatul Vatican. Vaticanul a devenit sediu al papalităţii după 1308[5] iar pe durata veacului al XV^lea a fost obiectul mai multor transformări. În jurul anului 1490, papa Inocenţiu al VIII^lea comandă construirea unei vile, vila Belvedere, situată în apropierea reşedinţei, pe un mic deal. După 1503 Iulius al II^lea, care era un mare iubitor al artei clasice,  se decide să-şi aducă întreaga colecţie de sculpturi antice la Belvedere, să unească vila de palatul papal prin două galerii, şi să amenajeze interiorul curţii obţinute. Construcţia Curţii Belvedere îi este încredinţată lui Bramante. Lucrarea reprezenta o reală provocare: amenajarea unui teren accidentat, ale cărui proporţii erau departe de idealurile renaşterii. Pentru a rezolva problema denivelării, Bramante împarte curtea în trei terase, situate la cote diferite, legate între ele prin scări şi rampe monumentale. Terasa din mijloc, mult mai mică decât celelalte, divizează curtea în două zone distincte. În curtea de jos, pe latura de lângă palat, arhitectul amenajează un teatru în aer liber, orientat către vila Belvedere care se profila pe un fundal somptuos alcătuit din suprafeţele verticale ale teraselor superioare şi sistemul de rampe şi scări.

Cea mai importantă lucrare a lui Bramante a fost fără îndoială reconstrucţia catedralei San Pietro. Construită înspre jumătatea veacului al IVlea, bazilica Sfântului Petru era la vremea aceea unul dintre cele mai vechi monumente ale creştinătăţii. Aflându-se într-o stare şubredă, clădirea avea nevoie de reparaţii radicale; în cele din urmă s-a hotărât ca bazilica paleocreştină să fie dărâmată şi în locul ei să fie ridicată o altă clădire, după planurile lui  Bramante.  Acest proiect

                                                                                                                                    Catedrala San Pietro

îi dă ocazia arhitectului oficial al papei să pună în practică toate cunoştinţele acumulate în timp. Pe 18 aprilie 1506 este pusă piatra fundamentală a clădirii care urma să se ridice pe locul unde fusese înmormântat Sfântul Petru. Bramante proiectează o clădire centrală le scară mare. Construcţia consta într-o cruce cu braţe egale, înscrisă într-un pătrat în colţurile căruia se găseau capele de plan central. Intersecţia braţelor crucii era marcată de o cupolă semisferică.

            Din proiectul lui Bramante nu s-a executat decât zona centrală: pilele ce urmau să susţină cupola şi arcele care uneau pilele. După moartea lui Bramante, în 1514, conducerea şantierului a fost preluată pe rând de Raphael, de Peruzzi, de Sangallo şi în cele din urmă de Michelangelo. Pe parcurs concepţia iniţială a suferit o serie de transformări; ideea de plan central a fost abandonată şi reluată în mai multe reprize. În cele din urmă clădirea a fost finalizată după 1547, conform planurilor lui Michelangelo. Acesta urmăreşte în mare concepţia lui Bramante, dar este obligat să aducă o serie de modificări, pentru consolidarea structurii, mult prea firave.

            Bramante a avut o contribuţie şi în domeniul arhitecturii civile. În perioada renaşterii clasice arhitectura reşedinţei nobiliare a făcut paşi importanţi. Tot în perioada renaşterii clasice este reluată construcţia de vile, program specific pentru antichitatea romană, care va lua amploare în manierism.

Bibliografie

1. http://en.structurae.de/persons/data/index.cfm?ID=d000206 – imagine Filippo Brunelleschi   

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Clement_al_V-lea - imagine Papa Clement al V-lea    

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Nicolae_al_V-lea - imagine Papa Nicolae al V-lea

4. http://emozionandodipesciolina.blogspot.com/2009_08_01_archive.html - imagine Donato Bramante

5. http://temi.provincia.mi.it/bramante/schede/scheda1.html - imagine Santa Maria presso San Satiro

6. http://www.lebellezzeditalia.it/lombardia/lombardia_it/milano/milano_it.htm - imagine Santa Maria  delle Grazie

7. http://www.romeguide.it/chiese/santa_maria_della_pace/eng.html - imagine Santa Maria della Pace

8. http://www.fotopedia.com/items/flickr-2663899196 - imagine San Pietro in Montorio

9. http://www.christusrex.org/www1/citta/B-Exterior.html - imagine Catedrala San Pietro

10. http://www.kekodu.eu/Informatii%20html/Informatii%20San%20pietro.html – text San Pietro

11. Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților - Giorgio Vasari

---

[1] Pretextul acestei mutări l-a constituit procesul cavalerilor templieri. Philippe cel Frumos îl invită pe papa Clement al V^lea să se mute în sudul Franţei pentru a fi aproape de locul unde urma să se desfăşoare procesul.

[2] După moartea lui Grigore al Xl^lea poporul a cerut alegerea unui papă italian ; în momentul în care Urban al VI^lea s-a dovedit a nu fi demn de funcţia ocupată, cardinalii au declarat nulă alegerea sub pretextul că aceasta fusese făcută sub presiune.

[3] Arhitectura lui Michelangelo se situează, de fapt, la graniţa dintre renaştere şi manierism, iar ultimele clădiri ale acestuia anunţă barocul. Sculptura lui Michelangelo este reprezentativă pentru renaşterea clasică.

[4] In 1499 Ludovic al XII^lea, regele Franţei, reia Războaiele italiene, începute în 1494 de către Carol al VIII^lea. Oraşul Milano este cucerit de către rmatele fraceze şi ducele Lodovico Sforza este luat prizonier.

[5] Iniţial sediul papalităţii se afla în Lateran. In 1308 Lateranul este distrus de un incendiu. Din cauza crizei religioase clădirea nu este reparată, ajungând în stare de ruină.