Hotararea tatalui meu

Teatrul…

Teatrul mi se pare cel mai frumos lucru de pe pamant .

   Daca nu ar fi existat acest zeu Dionisos teatrul nu ar fi existat .Pacat ca parintii mei nu au destui bani sa mergem la teatru .Intr-o seara tatal meu a venit bucuros acasa si mi-a zis cu toata nadejdea ca peste cateva zile vom merge la o piesa de teatru cu ajutorul unor bogati care ne-au platit intrarea.Tatal meu a spus ca vom merge la o tragedie numita "Prometeu inlantuit", scrisa de Echil ,desi eu vroiam sa mergem la o comedie scrisa de Aristofan ,auzisem ca este un mare comediant.Aveam multe posibilitati; de exemplu piesele de teatru “Broastele” sau “Pasarile”.

    In sfarsit ziua cea mare ! mama mea a fost atat de incantata incat mi-a aranjat haina intr-un stil foarte frumos.La teatru am observat ca toti actorii poarta masti si am invatat multe lucruri interesante .Am fost impresionat de marimea teatrului ,si chiar daca eu si tata eram in ultimele randuri am auzit fiecare soapta ,un om de langa mine mi-a explicat ca toti actori  sunt barbati dar ca unii poarta masti de femeie .Desi teatrul era enorm nu a fost nici un loc liber.

     Din aceasta piesa de teatru am invatat ca viata  nu este plina numai de lucruri bune , ci si din tragedii si suparari. 

Alex Pop, cls. a V-a B

Calatoria lui Efialte la teatru

Teatrul era un loc de cultură dar şi de relaxare. Toţi actorii, purtau măşti pentru a exprima mai bine stările personajelor. Un grec pe nume Efialte s-a dus să viziteze teatrul . Lui  i s-a spus că piesa va începe la ora 18,00, şi că se va juca o singură dată, iar în această seară era vorba despre comedia „ Broaştele”, scrisă de Aristofan.

     Lui Efialte i s-a părut interesant, dar nu ştia de ce sunt aşa puţini actori.         El a mai observat că şi sunetul era foarte bun , incat, şi daca era undeva în spate, putea auzi cea mai mica soapta de pe scena . A doua seară a fost tot la o piesă compusă de Aristofan, numită „Păsările” . El a vrut să meargă şi la o tragedie a lui Eschil:  „Prometeu înlănţuit”.  A stat trei zile acolo, iar lui Efialte i s-a părut interesant  a văzut,  şi a aflat lucruri noi.

Dionisos a fost la baza inventării teatrului. Zeului vinului i se închinau procesiuni religioase, din care au evoluat mai târziu piesele de teatru . Festivalurile de teatru durau 10 zile pe an. La  o piesă de teatru veneau numeroşi oameni . Măştile erau foarte bine lucrate.

         Teatrul a însemnat pentru Efialte şi pentru grecii antici o adevărată şcoală.                   Bunele şi relele societăţii, cazurile de conflict, exemplele de atitudine pozitivă sau negativă în faţa diferitelor situaţii inspirate din realitate, toate ne fac să susţinem acest lucru.

                                                             Mădălina Archiudean,    cls.  a V-a  B

Cucerirea Chiliei si a Cetatii Albe

Vampires and Transylvania*

prof. Diana Pitea
*materialul este facut pentru prietenii nostri din Connecticut, interesati daca "in Transilvania exista vampiri" :))
Ii asiguram astfel ca "exista" :)) Mai mult, ii invitam aici ca "sa le facem prezentarile" :)) (nota editorului)

Stefan cel Mare si razesul

Inca din secolul al XV-lea, voievodul nostru, Stefan cel Mare, a intrat in razboi cu turcii. Insa armata sa, nu era atat de numeroasa fata de cea a turcilor, asa ca baza eram noi, razesii.  Stefan insa era siret si folosea tactica hartuirii inamicului,  atacand  palcurile de achingii rasfirati dupa prada.  Produceam pagube si demoralizam armata turca, otraveam fantanile, ardeam toate posibilele surse de hrana.  Urma apoi atragerea dusmanilor intr-un loc favorabil noua si aplicarea loviturii decisive. Era sansa noastra sa rezistam astfel in fata unui dusman mult superior ca numar.

Astfel Stefan cel Mare, bunul si credinciosul nostru voievod, a devenit varf de lance in lupta antiotomana. Prima lupta cu turcii a fost cea din 1475.  Grea lupta, la Vaslui, Podul Inalt.  Acolo, am reusit sa-I atragem pe turci.  O fi stiut  el,Stefan ce face.  Iar,  eu ma supuneam, ca orice razes credincios domnului sau. In fata orasului Vaslui, intr-o zona mlastinoasa, intre doua dealuri impadurite s-au desfasurat evenimentele. Ne luptam cu totii, 40.000 de soldati la care se adaugau si cateva mii unguri trimisi de Matei Corvinul. Cu arme de foc, cu sabii simple dar si cu multa vitejie. Impotriva noastra, Soliman pasa cu trupele sale de osmanlai, in numar de 120.000, la care se adaugau si trupele muntene ale lui Laiota Basarab. Era ceata, lucru care i-a dat lui Stefan o idee, un siretlic. A  comandat sa se bata tobele anuntand atacul decisive, ca si cum, invaluiti de ceata, ar mai fi fost multi moldoveni. In ceata nu mai erau insa decat tobosarii, deoarece toti moldovenii atacasera inca de la inceput. Turcii speriati s-au retras, iar noi am repurtat o mare victorie. Pamantul sfant al Moldovei a fost aparat inca odata.

Dupa un an, Mahomed al II-lea vine el insusi in cautarea revansei.  Astfel are loc batalia de la  Razboieni, Valea Alba.  Insa acolo turcii ne-au biruit. Mii de oase ale mortilor Moldovei au stat marturie, dar Stefan nu a disperat. A ctitorit o biserica in Piatra Neamt, precum ii era obiceiul dupa fiecare lupta, dar nu a pictat-o. Nu am inteles atunci motivul, deabia mai apoi am aflat adevarul. Peretii negri, reprezinta un semn doliu pentru cei care au pierit in lupta, la Razboieni. De aceea este numita Valea Alba, dupa oasele soldatilor rapusi. Important e insa ca turcii imprastiati dupa jaf au fost alungati, Stefan transformand infrangerea in victorie, pastrandu-si domnia. L-au ajutat atunci sfaturile unui calugar pustnic si tinerii Moldovei care, ca si Muntii Vrancei, au stat de pavaza. Eu, simplu razes, nu va pot spune cum a fost, caci ranit dupa lupta de la Razboieni nu am mai participat la alungarea turcilor raspanditi dupa jaf.  Din povesti insa s-au nascut adevarate legend.

Cu timpul, Moldova a pierdut doua puncte strategice: Chilia si Valea Alba. De asemenea si-a pierdut aliatii.  Polonezii aveau alte calculi, iar venetienii erau departe. Stiu doar ca Stefan a trebuit sa plateasca tribut turcilor pentru recunoasterea autonomiei interne a Moldovei. Cat o fi fost tributul nu stiu. Oarecum stiu inca un lucru: Stefan a luptat in 36 de batalii dintre care numai 2 a pierdut. Toate acestea le-a reusit intr-o domnie de 47 de ani.  Apoi a murit, din cauza unei boli, guta, fiind astfel inmormantat la manastirea Putna, cea mai vestita dintre numeroasele sale ctitorii. Dupa moartea lui Stefan, am ramas cu suzeranitatea otomana, existand si acele capitulatii intre noi si otomani.

Un lucru este insa sigur: “Stefan a gasit Moldova de lemn si a lasat-o de piatra”. El a reusit sa dea moldovenilor ca mine mandria si forta de a-si apara pamantul stramosesc, iar de acolo, de la Putna, vegheaza asupra neamului nostrum caruia i-a lasat mostenire ce avea mai sfant: O TARA!

Farcas Roxana, cls. a VIII-a B

Rascoala Lui Francisc Al II-Lea Rakoczi

Noaptea Sfantului Bartolomeu

        Intr-o zi s-a anuntat in tot orasul marea nunta care va avea loc, intre Henric de Navarra cu frumoasa Margareta de Valois. Eu si Marie, sotia mea ne pregateam de nunta.Marie avea o rochie lunga, iar eu aveam un costum negru.

         A sosit si ziua nuntii, Marie era gata, si am plecat la nunta cu trasura tatalui meu. Au trecut cateva ore, iar invitatii soseau din ce in ce mai multi. Spre seara, ducele d’Guise impreuna cu familia lui aduna in jurul lui toti catolicii ca sa inceapa masacrul. Intr-o casa din apropiere, amiralul Coligny dormea. El urma sa fie numit de hughenoti unul din sefii partidei protestante, in consiliul regal. Familia d’Guise vroia sa il omoare pe Coligny si pe protestantii veniti la nunta.

        La un dangat de clopot a inceput masacrul. Atunci oricine avea un dusman putea sa il omoare, considerandu-l hughenot.Catolicii au navalit in casa amiralului Coligny, cu gandul de al ucide. Regele a trimis multi gentilomi  bravi, dar ei nu au opus prea multa rezistenta.Catolicii au intrat si la nunta si au omorat protestantii.

        Apoi afara au iesit multi oameni, si hughenoti si catolici, continuand sa se lupte.Dupa o zi femei, copii, adulti si batrani au fost omorati.Peste zece mii de oameni, printre care, din pacate si iubita mea sotie Marie...

Sergiu Pop, cls. a VI-a A

Reformele lui Nicolae si Constantin Mavrocordat

Vasile, la Islaz

-Mai Gheorghita, ramai tu acasa si ai grija de fratit-o ca are fierbinteala si maica-ta ii dusa la doftor sa-l cheme iara. Eu trebuie sa plec degraba la mosia nemernicului de boier, ca nici azi nu ma lasa sa-mi vad de ale mele.

Trebuie sa merg sa-i pregatesc caii, ca are de mers nu stiu unde.

-Bine, bine tatuca, Vasile, da vezi ca vin de pe ulita si-i mare galagie pe acolo. Lume multa, imbracata de sarbatoare s-a adunat la biserica si am auzit ca-i pregatita pentru o mare adunare. Din toata tara, cica, au venit la noi, la Islaz. Se pare ca si preotul Radu Sapca o chemat cativa prieteni sa vie sa ne scape de robie.

          Ce stii tu, tatuca, eu zic mai bine sa mergi si matale acolo daca vrei sa ne fie mai bine, ca poate am scapa si noi de robie si-oi putea si io sa merg la scoala ca asa cum traim noi, numai viata nu-i.

-D-apoi , no, ma baiete, dupa ce ma intorc de la boier dau si eu o fuga in piata sa vad care-i treaba.

Badea Vasile pleaca gandit catre mosie. Pe drum se intalneste cu multi cunoscuti care-l indeamna sa vina in piata.

Dintr-o data il cuprinde inflacararea, gatul i se usuca si urechile-i zvacnesc, simnte cum se inroseste si gandul ca trebuie sa mearga si el acolo il macina tot mai mult. Uita de caii boierului si dus parca, pe sus de multime, incepe si el sa stige:

“Ura, ura”,”Bravo”, “asa-i”. Auzea cuvinte pe care nu le prea intelegea,dar isi dadea seama ca-i de bine. Tot timpul ii suna-n ureche ba vocea lui Balcescu, ba a lui Heliade-Radulescu iar, “Emancipatiunea clacasilor ce se fac proprietari prin despagubire” ii ungea sufletul si ii dadea speranta.

            Cata inflacarare, cat curaj si cate lucruri se faceau auzite prin”Proclamatia de la Islaz”. Nu-i mai pasa de nimic, nici copilul bolnav, nici grija zilei de maine nu mai erau importante pentru el parca in acest moment. Tot ce auzea si ce vedea ii dadea putere, se simtea mai liber, mai usor, mai cu speranta. Stia ca trebuie sa participe si el la “revolutie” si sa faca tot ce poate pentru ca alor sai sa le fie mai bine. Ca doar o viata are omul si pe aceea trebuie sa o traiasca demn! 

Cosmin Iclanzan, cls. a VIII-a A

Noaptea Sfantului Bartolomeu

Ma numesc Margareta de Valois si am sa va povestesc ce am vazut in Noaptea Sfantului Bartolomeu.

Eu sunt catolica, iar sotul meu a trecut la catolicism pentru a putea stapani tronul Frantei. El este Henric al IV-lea. Dupa o zi de la nunta noastra, hughenotii s-au ridicat impotriva catolicilor. Sotul meu mi-a spus sa ma ascund in tunelul de sub castel. Acolo nimeni nu avea sa ma gaseasca. El a iesit sa-si imbarbateze soldatii si oamenii credinciosi lui.

Cu toate ca tunelul a fost bine construit, cu timpul, aerul si ploile au facut o gaura in el. Pe acolo am putut sa urmaresc tot «razboiul».

Am vazut oameni care ucideau dusmanul fara sa se gandeasca daca el este de acelasi cult ca si el. Mamele cu copiii lor, deoarece nu vroiau sa se desparta, erau omorati. Strazile si Sena erau pline cu sange.

Lacrimi mari imi cadeau pe obraz. Lacrimi de durere. De ce oamenii acestia care traiau pe acelasi pamant nu se puteau intelege ? Imi era mila de copii nevinovati, de batranii chinuiti atat de mult de soarta si de mamele care mai aveau sa-i invete atat de multe pe fiii si fiicele lor. Toti acestia aveau sa moara in aceasta noapte. Nu am mai putut sa vad imaginile acelea ingrozitoare. Am acoperit cu mana gaura si m-am lasat prada lacrimilor. Nu am mai tinut cont ca sunt sotia regelui Frantei.

A doua zi, strazile erau curate de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Dar in sufletul meu nu era la fel. Luptele de noaptea trecuta nu-mi dadeau pace. L-am rugat pe Henric sa faca ceva pentru a nu se mai repeta vreodata oroarea. Astfel, el a emis Edictul din Nantes in care acorda drepturi egale hughenotilor.

Neintelegerile religioase nu ar trebui niciodata sa duca la crime. Catolici sau hughenoti, noi toti credem in acelasi Dumnezeu si dorim binele Frantei.

Diana Ghira, cls. a VI-a A

Unirea unei parti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei

Teatrul - o minunatie a Greciei antice

            Teatrul…Loc in care invatatura merge mana in mana cu placerea  .Piesele de tragedie scrise de Eschil sunt probabil cele mai vestite .Iar ”Prometeu inlantuit” este cea mai renumita piesa tragica a lui .

Zece zile pe an se jucau piese de teatru la festivaluri .Limbajul fin si delicat al corpului ii prindeau in transa si ii atrageau pe spectatori .Dar se scriau si comedii ca “ Broastele” si “Pasarile” opera ale lui Aristofan .Aceste piese se jucau o singura data iar fiecare personaj purta cel putin doua masti : una de fericire si una de tristete.

               Toate piesele erau dedicate marelui zeu Dionisos . Din pacate nu toate s-au pastrat, dar cele ale caror texte au supravietuit se mai joaca si astazi, impresionand spectatorii . Mastile erau foarte bine sculptate . De pe skenos pana sus, in cel mai indepartat loc, se auzea orice soapta , orice cuvant .Sala era arhiplina si biletele se plateau .Pentru ca nu toti oamenii din acea vreme puteau sa plateasca un bilet , cei bogati, ca sa devina influenti si ca sa fie respectati, cumparau bilete si le dadeau oamenilor de rand.

               Grecia antica avea cele mai frumoase piese de teatru , iar inspiratia autorilor era infinita . Cu vremea teatrul a devenit o adevarata scoala pentru greci …Iar azi, fara el viata nu ar fi atat de frumoasa!

Casian Petricu-Iuja, cls. a V-a B

Badea Gheorghe la Marea Adunare Nationala de la Blaj

                  In primavara anului  1848 circula un zvon prin satele ardelene ca toti satenii care sunt vrednici trebuie sa ajunga la Blaj. Sa faca lucru acesta pentru a-si spune durerile! Printre  sateni  se afla si badea Gheorghe, care era sluga nobilului satului . El se duce acolo pentru a lua parte la Adunarea nationala de la Blaj, pentru a participa la  discutiile problemelor  noastre si ale tarii. Asa ca, isi pune deale gurii in desaga si porneste la drum pe jos. Gheorghe zicea in gandul lui „daca ajung acolo si vom reusii,  o sa ia sfarsit toate umilintele,iobagia si totodata nu o sa mai putem fi desconsiderati ca natie”. Pe drum erau cete, cete de oameni care si ei sustineau spusele lui Gheorghe. Dupa cateva zile ajung langa Blaj pe o campie intinsa, unde erau zeci de mii de oameni care isi doreau acelasi lucru. Din ziua aceea i-a ramas numele Campia Libertatii.

               Aici, oamenii cu carte au intocmit o petitie prin  care sunt exprimate revendicarile romanilor transilvanieni printre ele fiind: dreptul de a folosi limba romana, recunoasterea natiuni romane, independenta bisericii ortodoxe , desfintarea iobagiei cat si a dijmelor fara nici un fel de despagubire , libertatea comerciala,  scoli romanesti , tribunal cu judecati publice,  desfintarea impozitelor,  garda nationala romaneasca comandanta de ofiteri  romani,  constitutie proprie Transilvaniei fara amestecul Ungariei.  La terminarea de citit a petitiuni oameni au scandat “ Noi vrem sa ne unim cu tara “. La auzul acestor vorbe Gheorghe a inceput sa aiba emotii, iar pielea i s-a facut ca de gaina. In  acele cateva zile a aflat ca mai puternica decat natiunea nu este nimic.  Si ca sentimental ca suntem romani poate sa ne innobileze.

                 La intoarcere spre casa, oamenii povesteau si celor intalniti faptele care s-au petrecut acolo.  Ajuns in sat a povestit si el cele vazute,  iar satenii au inteles ca este vremea sa se ridice la lupta si sa isi apere drepturile.

In zilele noastre am trecut si eu pe Campia Libertatii, pentru a putea retrai si eu clipele lui badea Gheorghe strigand din toata inima “ Noi vrem sa ne unim cu tara “, astfel incat sa iau si eu parte indirecta  la acea memorabila adunare, avand pe langa mine busturile marilor pasoptisti . Poate ca ar fi bine sa trecem mai des prin acele locuri cand, in jurul nostru, simtim ca “duhul national ne adoarme cu totul”.

                                                                                      Codarcea Andrada, cls. a VIII-a A

Fidias si Miron in agora ateniana

Intr-o

             Intr-o dimineata,  sculptorul grec Fidias se duce in agora ateniana, ca si ceilalti barbati. Fidias vrea sa-si prezinte ultima creatie: ,,Hermes cu Dionisos copil’’. Si ce loc mai potrivit pentru a face acest lucru decat agora din Atena, locul de intalnire a tuturor cetatenilor cu gusturi fine?

        Pe majoritatea barbatilor ii intereaza insa in acest moment mai mult politica. Miron, un alt sculptor grec, soseste si el in agora cu lucrarea ,,Discobolul’’. Se intalneste cu  Fidias. Pe langa ei trece un om care le admira operele. El ii sfatuieste pe cei doi sa sculpteze scene din cele doua poeme a lui Homer, Iliada si Odiseea. Miron si Fidias raspund ca pentru a sculpta este nevoie de inspiratie, iar momentan aceasta le-a venit si s-a materializat in sculpturile aduse aici.

        Pericle, unul dinul dintre strategii Atenei, care ii ajutase pe cei doi sculptori, lasa putin politica si se duce pana la Miron si Fidias. Considera sculpturile foarte reusite. “Ele constituie adevarata hrana sufleteasca, iar noi atenienii, neam de ionieni, am stiut intotdeauna sa apreciem arta”.

        Filosoful Socrate, care intarziase in agora, este si el incantat. “ Hermes , cel care transmite vestile zeilor, are grija de copilaria celui mai agreat dintre zei. Fara aceasta grija a prisavului Hermes, copilul Dionisos nu s-ar mai putea infrupta cu atata pofta din strugurii placerilor. Metafora este extraordinara! Cat despre aruncatorul de disc, priviti cat de bine sunt reliefati muschii incordati ai atletului. Fiecare fibra denota hotarare si dorinta de a castiga.”

        Cei doi sunt foarte multumiti si mandri si isi propun sa realizeze sculpturi si mai uimitoare. In cele din urma, Miron si Fidias au ajuns unii dintre cei mai mari sculptori ai antichitatii. Operele lor dainuie si astazi si ne impresioneaza.

Andrei Muth, cls. a V-a B

Invatamantul romanesc

Leonardo da Vinci : "Doamna cu hermina"

Leonardo da Vinci (născut in Italia in anul 1452 – d. in Franta in anul 1519) unul dintre cei mai importanți oameni din epoca aceea. Leonardo da Vinci este artist, om de știință și inventator . El este  interesat de pictură, modelaj, lucrul marmurei, slefuirea metalelor, de topirea brozului. El a reusit sa reproduca tot ce i se întipăreste pe retina ochilui cu o indemanare uimitoare.

Primul desen datat a lui Leonardo este la varsta de 21 ani, pe care notase cu scrisul sau de la dreapta la stanga, “Ziua Madonei Zapezilor, 5 august 1473”.

Doamna cu hermina face parte din cele patru portrete de femei pictate de către Leonardo da Vinci, iar o veche datina leaga numele Ceciliei Gallerani de acest tablou care se afla la Muzeul National din Cracovia.

Lucrarea a fost realizata in anul 1490. Un chip lunguieț cu barbia ascutita, pe care scoala lombarda o va insusi mai tarziu de la Leonardo.Ochii mari par aproape patrati sub  sprancenele drepte, nasul lung si drept se termina printr-un varf ce adulmeca lacom lumea. Gura e mica moala, aproape copilăroasă. Aceasta gura mica rupe echilibrul obrazului enigmatic: e mai tânără decat obrajii, cu trasaturi senzuale, mult mai tanara decat umerii cazuti si barbia energica. In jurul ei freamata un zambet, umbra unui zambet pe care buzele stranse abia il ascund. Viaţa interioară a Ceciliei Gallerani este lasata să transpară, preferand să sugereze emoţiile, decat să le înfăţişeze. O clipa,  separa acest râs de nenascutul inca  suras ce scalda fata Monei Lisa.
Mainile deosebit de gratioase sunt reprezentate în detaliu, trădand sensibilitatea tinerei.

Rochia Ceciliei e simpla, relevand faptul ca nu facea parte dintr-o familie de nobili. Coafura ei, cunoscută sub numele de "coazone", se limitează la două şuviţe prinse sub barbie, restul părului fiind lăsat liber pe spate, acoperit de un voal cu marginea brodată aurie, fixat cu o panglică neagră. La gat poartă un şirag lung de margele negre. Hermina simbolizează puritatea datorită blanii sale albe, foarte preţuită ca şi accesoriu vestimentar. De accea i se pare foarte firesc sa puna in bratele tinerei fete aceasta emblema a nevinovatiei.El da acelui cap de animal, mic si ascutit, aplecat spre varful degetelor ce-l mangaie, acelui bot mobil, cu ochii vioi, o ciudata asemanare cu fata femeii. Ochii fetei, sclipind de inteligenţă, privesc dincolo de cadrul tabloului, de parcă tocmai s-ar fi întors să privească pe cineva.
Compoziţia este piramidală, iar poziţia uşor întoarsă a modelului arată preocuparea lui Leonardo pentru redarea corpului uman în diverse poziţii.        

Bibliografie:

Antonina Vallentin, Leonardo da Vinci, vol I-II, Editura Meridiane, Bucuresti, 1968,

vol 1 : p. 101-105

vol 2 : p. 57-57,86,267-281

                                               Velichie Septimiu, Clasa a VI-a B                                                            

O zi la teatru in Grecia Antica

Toata lumea se aduna de dimineata sa vina la teatru. Este si cazul  micutului Nicos, caruia ii placeau foarte mult piesele de teatru. Dar mai mult tragediile, fiindca simulau vietile oamenilor si ii ofereau motive de meditatie si invataminte. Piesele create de Eschil, de exemplu, erau apreciate nu doar de oameni de rand, ci si de aristrocrati.       

Astazi la teatru se juca piesa ,,Prometeu inlantuit’’. Toti asteptau cu nerabdare inceperea piesei. Bineinteles ca unii ar fi vrut sa vada o comedie de Aristofan. El s-a facut cunoscut dupa reusitele piese  ,, Broastele’’ si ,,Pasarile’’, prin care scotea in evidenta cu mult umor obiceiuri ale societatii negative, oferindu-le ca un contraexemplu de comportament.

       A inceput spectacolul! Skenos e invaluita in mister. Cea mai mica soapta de pe ea e auzita si sorbita de public. Momentan toti poarta mastile de roluri masculine, dar pe parcurs si le vor schimba cu mastile tragice sau cu rolurile de femei. La piesele de teatru doar barbatii jucau toate rolurile. Intr-un an erau jucate doar 10 piese, de aceea amfiteatrele erau pline.

       La sfarsitul piesei, toti se ridica multumindu-i zeului Dionisos. Fiindca toate pieselese jucau in cinstea lui. Nu intamplator, pentru ca idea de teatru pornise , cu ani in urma, de la serbarile inchinate acestui popular zeu al vinului. Cantecele “tapilor” din procesiunile inchinate lui, au evoluat. Azi ele sunt doar un pretext, piesele fiind extreme de complexe.

      Din toate partile se auzeau laude facute tragediei. Micutul Nicos discuta cu tatal lui. Barbatul, vazandu-l pe Nicos bucuros si atras de arta teatrala se hotari sa-l duca unui artist ca sa-l cunoasca si sa vada cum se lucreaza pentru a da viata personajelor pe skenos. Experienta a fost uimitoare, deoarece, la final, Nicos se ridica in picioare si cu hotarare decreta:

       -O sa ma fac un actor! Am sa joc in tragedii si o sa ma bucur de aplauzele imbietoare ale publicului!

Ilinca Tarnavean, cls. a V-a B

Platon si Socrate in agora

             Agora era  piata publica a oraselor grecesti antice. Aici se petreceau multe lucruri intr-o zi oarecare.

           Barbatii veneau si discutau probleme politice, despre festivaluri sau diferite procese, se barfea, se facea piata, se cumparau sclavi si se ascultau ultimele creatii ale poetilor si ale filosofilor.

             Intr-o zi, filosoful Socrate il avea ca interlocutor pe Platon. Ei discutau despre ironia socratica, despre scoli filosofice si alte lucruri pe care ii deranjau:

-         Platon, ma deranjeaza foarte mult cum unii stapani isi pedepsesc sclavii fara mila si fara nici un motiv.

-         Stiu Socrate, si pe mine ma deranjeaza acest lucru. Acesti stapani ar trebui sa fie putin mai buni cu sclavii lor, fiindca daca nu ar exista sclavi, ce s-ar face fara ei?

-      Ar trebui sa-i intrebam de ce se poarta asa? Ce zici de idea aceasta?

               Acesti doi filosofi, au mers la un stapan oarecare, si l-au intrebat cum se poarta el cu sclavii lui:   

-    Cateodata ii pedepsesc, fiindca sunt lenesi, foarte mancaciosi si nu fac aproape nimic.

-     Oare cine ar trebui sa ia atunci bataie, intreba ironic Socrate.

                          Acesti doi filosofi erau destul de mirati de felul cum s-a purtat acest stapan cu sclavii lui. Plimbarea aceasta i-a ajutat sa cunoasca mai bine lumea cu realitatiile ei zilnice. Iar Socrate a reusit, cu ironia-I specifica sa puna un semn mare de intrebare fata de atitudinea unora.

Vanessa Sopterean, cls. a V-a B

Rafael Sanzio : "Eliberarea Sf. Petru din temnita"

Michelangelo : "La Sacra Famiglia"