“Cu arcuri de aur zidite din stele
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint
Cu ţărmuri de smirnă, cu floi care cânt;”
Să intrăm încet în această lume tainică, mirifică, unde visul
“se îmbină palid, lin încetişor,
Ca o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor”.
Aici auzi cântarea eternă a serafinilor care-şi tânguie pe liră cântecul divin.
Într-o lume plină de farmec, când din negurile albe, strălucite se naşte lumea argintie, lângă lacul vrăjit de Sfânta Miercuri îşi face apariţia o făptură diafană. Este Crăiasa din poveste a cărei faţă străluceşte în lumina lunii şi în a cărei ochi se adună toate basmele lumii.
Deodată lacul prinde culoarea azurului, iar florile de nufăr par a fi stropite cu praf de stele.
Singuratic, poetul suspină în aşteptarea fiinţei iubite. O dulce suferinţă pierdută în lumea azurului şi lumina florilor.
Foşnetul codrilor ne poartă spre lumi parcă de mult uitate. Este parcă revederea propriei tinereţi are îl face pe poet să rostească blajin:
„codrule, codruţule
Ce mai faci, drăguţule?”
Este o contopire a poetului cu verdele codrului, cu speranţa însăşi care nu moare niciodată.
Întregul univers ascultă necuprinsul verde, unduindu-se în propriul adânc: „la mijloc de codru des”.
Cuprins de un dor nestins, dorul de absolut, poetul îşi tânguie dorinţa de a fi lăsat să moară în liniştea serii, cerul să-l acopere, marea să-l tânguie, codrul să-l mângâie.
Şi când noaptea îşi revarsă cupa liniştii, păsările somnoroae se adună în ramurile codrului, izvoarele suspină, iar florile îşi pleacă capul într-un somn al păcii.
Îngerii sunt cei care îi mângâie somnul dulce.
Peste feeria nopţii, regina lună tronează în visul şi armonia universală.
Totul este o trecere spre eternitate. Stelele îşi ard lumina pierzându-se în despărţiri.
Cocorii se pierd în necuprinsele drumuri de nori.
Tinereţea şi viaţa se sting ca florile de crâng.
Poetul îşi înalţă ruga spre îngerul care-i poate alina tristeţea adâncă. Fiecare clipă nu trebuie să fie risipită, iar viaţa trebuie trăită aşa cum este dată.
Eminescu rămâne luceafărul poeziei româneşti, creat de demiurg pentru a ne încâta sufletul mereu în ciuda timpului care trece ireversibil. Cu el ne întrebăm noi mereu:
Este melodia sufletului său şi al nostru, melodia nemuritoare a iubirii murmurată de generaţii în primăvara vieţii. Este melodia duioasă de aducere aminte care o dorim să o aveţi mereu din partea noastră, a clasei a VI – a A, dragă doamnă dirigintă.
Sonia Zahan,cls.a VI-a A
Mereu in eternitate
In lumea minunata a poeziei romanesti,
Cu mii de versuri pline de povesti,
Ti-ai lasat amprenta geniului tau.
Creatia ta va dainui mereu.
Poeti au fost si vor mai fi,
Mereu peste toti vei domni,
Ca un rege increzator,
Ca un soare stralucitor.
Tu, esti si vei ramane,
Luceafar al limbii romane,
Dar dupa acestea toate,
Eminescu, vei ramane mereu in eternitate!
Bianca Lixandru, cls. a VI-a A
