Împaratul Aurelian a hotarât, în anul 271, sa abandoneze provincia Dacia. El a luat aceasta decizie din motiv ca Dacia devenea tot mai greu de aparat, iar atacurile populatiilor migratoare in aceasta zona devenisera de nestavilit. Pus intre a alege intre caderea limesului nord dunarean si protejarea granitei pe Dunare, Aurelian a ales cel mai mic rau, renuntand la teritoriile din nordul fluviului.
Astfel, armata si administratia romana s-au retras din provincie ,insa cea mai parte parte a populatiei civile a ramas pe loc.Dobrogea a facut parte din Imperiul Roman pâna în anul 602.In fosta provincie a ramas o populatie daco-romana, puternic si ireversibil romanizata.Ea isi va continua existenta, situatie dovedita prin aparitia unor culturi materiale si spirituale precum Ipotesti-Candesti, Costisa-Botosana si Bratei-Moresti. Populatia daco-romana a pastrat legaturi si cu Imperiul Roman. Astfel crestinismul, recunoscut de Imparatul Constantin cel Mare ca religia a imperiului in sec al IV-lea , se raspandeste si in randul populatiei daco-romane. Termenii de baza ai crestinismului sunt de origine latine: dominedeus(Dumnezeu), Pasche(Paste), Cristianus(Crestin), Crux(Cruce), Angelus(Inger), Basilica(Biserica).
Dovezile ca în provincia Dacia a continuat sa existe o populatie autohtona dacica sunt numeroase.Majoritatea istoricilor antici nu au afirmat ca dacii ar fi murit cu totii. Spre exemplu, istoricul Dio Cassius precizeaza ca multi daci au trecut de partea romanilor, în timpul celor doua razboaie. Scene de pe Columna lui Traian înfatiseaza reîntoarcerea dacilor la vetrele lor.Inscriptii si izvoare scrise mentioneza unitati formate din daci care stationeaza în diferite provincii din imperiu. Se cunosc un numar de 12 astfel de unitati militare.Numele dacice al localitatilor se pastreeza în timpul stapânirii romane (Apulum, Napoca, Drobeta, Dierna, Potaissa). Datorita prezentei autohtonilor în provincie, la noua capitala a Daciei romane este adaugat numele Sarmizegetusa.Se pastreaza de asemenea numele dacice ale râurilor, care sunt folosite si de catre romani (Maris, Samus, Alutus, Pyretus). Descoperirile arheologice sunt cele mai importante dovezi ale continuitatii dacilor: asezari si locuinte, necropele, obiecte de uz casnic, ceramica, unelte, toate de provenienta dacica.
In perioada de dupa Retragerea Aureliana, pe teritoriul de la nord de Dunare au trecut si popoarele migratoare precum gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii. Cu populatii migratoare, populatia daco-romana a convietuit pasnic sau violent.In mod firesc populatia superioara ca si cultura si civilizatie, cea daco-romana i-a asimilat fara probleme. Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunăre, au despărţit în două masa compactă a românilor din zona carpato-danubiană: cei de la nord (daco-romanii), au fost separaţi de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromânii, megleno-românii şi istro-românii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunăre şi au fost asimilaţi încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lăsat urme în vocabularul şi fonetica limbii române.
Existenta populatiei daco-romane aici , dupa 271 e de netagaduit. Am luat ca exemplu edificator :vasul cu inscriptie şi simboluri creştine recent descoperit la Moigrad (judeţul Sălaj) vine să spulbere îndoielile şi să confirme integral această teză. Pe vas – găsit pe teritoriul fostului oraş roman Porolissum, aflat în hotarele actuale ale satelor Moigrad şi Jac – au fost incizate înainte de ardere mai multe semne. Dintre cele lămurite până acum se detaşează o inscripţie şi câteva simboluri creştine: chrisma (monograma criptografică a numelui lui Isus Christos), arborele (reprezentând simbolul vieţii), pasărea (reprezentând Sfântul Spirit) şi, în fine, inscripţia tipică: Ego ...VLVS VOT(um) P(osui). Toate aceste semne au fost incizate pe partea inferioară a vasului. Pe partea exterioară au fost incizate semne care încă nu au fost descifrate.Prin elementele citate, fragmentul de vas descoperit la Moigrad constituie, deocamdată, un document unic pentru istoriografia noastră. Este vorba în primul rând de faptul că vasul este de factură locală, deci atelierele de ceramică de la Porolissum (măcar unele din ele) au continuat să producă mult timp după 275 e.n. În acelaşi timp, vasul cu inscripţie şi simboluri creştine de la Moigrad se integrează unui mediu roman sau fost roman, asociindu-se altor descoperiri din epoca postaureliană: monedele de bronz care acoperă întreaga perioadă dintre Aurelianus şi Theodosius I (393), fibule, pinteni, atestarea continuităţii înmormântărilor în sistem roman. Toate împreună arată că societatea daco-romană de la Moigrad a continuat nu numai să existe pe fostul ei loc la Porolissum, dar că producţia, activitatea economică au mers înainte. Populaţia şi-a conservat de asemenea limba şi scrisul, dovadă fiind nu numai inscripţia creştină, ci încă o inscripţie, scrisul de pe ambele fiind tipic pentru epoca târzie. Este foarte adevărată şi remarca potrivit căreia scrisul de pe vasul de la Moigrad seamănă izbitor cu cel de pe donariul de la Biertan.Vasul de la Moigrad susţine temeinic şi o altă teză: dacă la Porolissum, punctul cel mai îndepărtat de Imperiu, s-a putut dezvolta o comunitate creştină, se poate presupune o situaţie identică a tuturor centrelor unde societatea a continuat să existe în formele romane. Trebuie remarcat, de altfel, că descoperirile creştine au apărut mai ales în fostele centre urbane (Apulum Potaisa , Napoca)sau în aşezări rurale (Biertan) unde viaţa romană a fost mai intensă, procesul de dezvoltare a creştinismului nefiind deci un rezultat al importului, ci produsul contradicţiilor sociale şi al situaţiei economice din fosta Dacie. Aşadar, creştinismul daco-roman este de factură latină şi se baza pe legături permanente cu Imperiul roman, de unde a primit mereu influxuri materiale şi culturale. Desăvârşirea acestei demonstraţii, deşi cere încă timp, este certă.
Datorită poziţiei lor, românii de la sud de Dunăre au fost pentru prima dată menţionaţi în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume arătând că ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunoşteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliţi masiv la sud de Dunăre au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a făcut o breşă între românii din nordul Dunării şi cei aflaţi la sud de Dunăre. Pe măsură ce au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunăre, numărul românilor din sudul Dunării a scăzut continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, cu toate că trăiau în condiţii extrem de dificile, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, cea mai îndepărtată la est descendenţă a Imperiului Roman
Bibliografie:
Ioan Laslo,,“Contributii la cercetarea etnogenezei romanesti”, lucrare in manuscris
colectiv“Istoria Romanilor”, compendiu
Nicolae Gudea, “Un argument hotarator al continuitatii”, in “Contemporanul”, nr 15/13 apr. 1976
