Anul s-a împodobit cu o nouă primăvară. Cea mai zglobie dintre fiicele bătrânului an s-a trezit din somn și a sosit cu alaiul ei de flori, lumină și culoare, aducându-ne speranță, iubire și multă voioșie.
Desprins din alaiul primăverii, un mic ghiocel privește nedumerit în jur… Zăpada cristalină, din care tocmai a răsărit, îl orbește:
- Totul e așa de mare… și eu atât de mic? Cum de am ajuns aici?
- Te-a trimis gândul cel bun al primăverii, frumosule ghiocel! se auzi un ecou.
- Cine a grăit?
- Sunt eu, raza de soare ce-și revarsă căldura mângâietoare pe trupșorul tău delicat?
- Doamnă rază, tu, care le vezi pe toate, de acolo de sus, din tăriile albastre, spune-mi ce caut eu, o floare atât de mică într-o lume așa de mare?
La auzul acestei întrebări, raza a zâmbit, strălucind mai puternic.
- O, micule ghiocel, lumea nu e doar a celor mari! Făptura ta mică are puterea de a răzbate iarna cea cruntă. Gingășia ta aduce zâmbetul pe chipul omului. Tu ești darul primăverii!
Prea multe nu înțelesese ghiocelul… Când raza de soare dispăru în întunericul nopții, ghiocelul adormi cu gândurile încurcate… A doua zi, dis-de-dimineață, o adiere de vânt îl trezi și ghiocelul tresări: Clinc, clinc! Dintr-o dată, râul s-a cutremurat, răsunând puternic, fluturi și flori au prins culori, păsări au umplut cerul de zbor. Doar ghiocelul a rămas la locul lui, nemișcat:
- Toate acestea s-au întâmplat din cauza mea? a izbucnit el.
Iar glasul naturii i-a răspuns:
- Da, firule de ghiocel plăpând! Tu, frumusețe mistică, ne-ai dăruit viață, împodobindu-ne sufletul cu bucuriile primăverii.
Clasa a V-a B
