În plină zi, când soarele era
încă sus pe cer, pe pervazul casei a poposit o vietate mică, cu ochişori
întunecaţi şi pene puţin zburlite.
Am lăsat
cartea uşor pe birou, ca nu cumva să o speriu. Ne despărţea doar un geam. Cu
răsuflarea oprită, am privit ochişorii mici, timizi şi cuprinşi parcă de prea
multe griji. M-am ridicat uşor şi cu gesturi uşoare voiam să-i spun că poate
avea încredere în mine. Spre bucuria mea, părea că mă înţelege.
Uşor am
deschis fereastra să nu mai fie între noi nici un obstacol. Stătea nemişcată şi
mă privea drept în ochi. Am întins mâna să-i mângâi penele iar ea şi-a lăsat
uşor capul moale în palma mea tremurândă.
_De ce se
ascunde atâta tristeţe în ochişorii tăi? Pesemne ţi-o fii foame! Aşteaptă să-ţi
aduc puţină mâncare!
În câteva
clipe m-am întors cu firmituri de pâine şi apă proaspătă.
_ Nu de
hrană am nevoie, ci de un suflet înţelegător!
Ce ciudat!
Îi înţelegeam graiul!
_ Spune,
mititico, ce te frământă?
_ După cum
ştii, nu de mult m-am întors din Ţările Calde. Am lucrat de zor o căsuţă mică
pentru puişorii mei, dar un copilaş neastâmpărat, în lipsa mea, mi-a stricat-o.
Acum unde-mi voi aştepta puişorii?
_ Buna mea
rândunică, nu fii tristă! Să mergem în curte şi să construim împreună o căsuţă
trainică!
Eu aduceam
lemnuţe, pietricele, nisip, iar ea lucra cu atâta îndemânare şi pasiune cum rar
am văzut. În scurt timp cuibuşorul fu gata.
_ Nu ştiu
cum să-ţi mulţumesc pentru tot ajutorul oferit?
_
Mulţumirea mea este să văd veselie în ochişorii tăi!
A urmat o
poveste interesantă despre călătoria ei spre Ţările Calde. În timp ce-mi
povestea peripeţiile prin care a trecut, de multe ori am plecat capul ruşinat.
Cât de luptătoare era în comparaţie cu mine! Am învăţat multe din experienţele
vieţii ei. Glasul cristalin îmi umplea sufletul de bucurie. Ştiam ce trebuie să
corectez de-acum înainte: mai multă muncă şi perseverenţă. Ne-am dus fiecare la
casele noastre.
Acum,
noaptea putea să vină cu lumina strălucitare a lunii şi cu licărirea
transparentă a stelelor.
Serafim Hancu, cls. a V-a A
