Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul unei noi etape în evoluţia economică a României, etapa caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Relaţiile capitaliste se manifestă diferit în agricultură.
Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare fructificării la scara naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescând mai mult decât dublu.
A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României, de la
6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.
6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.
După primul război mondial agricultura se afla într-o situaţie deosebit de grea; datorita slabei înzestrări tehnice si a lipsei vitelor de muncă. La sfârşitul războiului numai exista stoc de cereale, astfel încât nu se mai putea asigura nici sămânţa pentru culturi si nici hrana pentru populaţie. Ca urmare în ţară era o mare criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să se exporte cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. În 1919 peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată.
La aceasta se adăugau nedreapta împărţire a pământului si persistenta unui sistem anacronic în relaţiile dintre marii proprietari si ţărani. Este semnificativ faptul că în anul 1921, un număr de aproximativ un milion de familii ţărăneşti deţineau abia 46,7% din terenul cultivabil al ţării, în timp ce numai 171 de mari proprietari stăpâneau 42,5%.
Toate acestea au făcut ca problema agrară să constituie principala problemă a societăţii româneşti în anii imediat postbelici, rezolvarea ei impunându-se ca o necesitate.
După datele Anuarului internaţional de statistică agricolă, în media perioadei 1934-1938 în Europa se produceau 126,3 milioane tone cereale, din care României îi reveneau 10,5 milioane, respectiv 8,3%. În aceeaşi perioadă, continentul nostru importa anual 41,4 milioane tone cereale şi exporta 10,9 milioane tone. România conta cu 3,9% în importul continentului şi cu 14,7% în exportul sau. Consumul Europei în acelaşi interval de timp reprezenta 157,1 milioane tone, iar al României era de 10,3 milioane tone, adică 6,6% din consumul continentului.
Suprafaţa arabilă creşte de la 38% ( în 1921- 1925) din totalitatea ţării la 47,2% în 1937, prin punerea în circuit a unor terenuri nefolosite până atunci şi prin reducerea fânaţelor naturale şi a păşunilor.
Din recensământul pe 1941 reiese că 11,6% din suprafaţa agricolă era lucrată numai cu muncitori salariaţi, iar 24,8 % cultivate de membrii familiilor respective. Se practică şi darea în arendă mai ales pământurile boiereşti dar şi o serie de proprietăţi mijlocii şi mici.
Caracterul extensiv al agriculturii se explică prin fărâmiţarea proprietăţilor – venituri foarte reduse, slaba mecanizare a lucrărilor, lipsa unei industrii producătoare de maşini agricole, folosirea sporadică a îngrăşămintelor chimice. S-au efectuat şi ameliorări funciare –irigaţii dar pe arii restrânse.
Specialiştii sunt puţini şi sunt formaţi în câteva şcoli şi trei facultăţi de agricultură şi anume la Bucureşti, Cluj şi Iaşi.
Prin marea fărâmiţare a suprafeţelor, veniturile ţăranilor rămân foarte mici. Situaţia fiind agravată şi de criza capitalistă.
Pentru a evita ruina producătorilor şi grave convulsii în lumea satelor, guvernul liberal adoptă în 1934 Legea conversiunii datoriilor agricole şi astfel datoriile sunt reduse la jumătate.
Codrean Csilla, cls. a VII-a B
