Ca si in alti ani, creatiile elevilor nostri la concursul literar "Floare de cires", organizat de Colegiul National Unirea, au fost apreciate cu premii pe masura. Astfel, "Calatoria unei vietati albe", semnata de
Denisa Moldovan din clasa a VIII-a A (prof. coordonator Codruta Baciut) a obtinut un binemeritat premiu I, in vreme ce Justiniana Hancu din cls. a V-a A( prof.Laura Bucur) si Sonia Zahan din cls. a VII-a A (prof. Anca Sfariac) au obtinut premiul al II-lea. Laureatele au fost prezente miercuri, 27 aprilie la festivitatea de premiere. In cele ce urmeaza publicam lucrarea clasata pe locul I si felicitam toate cele trei premiate! Ne exprimam speranta ca cele mai bune condeie ale scolii noastre vor progresa si vor aduce noi premii la editiile viitoare. Asteptam si o mai mare implicare a lor in blogul scolii noastre!
Călătoria
unei vietăţi albe
A fost o dată un purice...şi
acest purice era un mare aventurier...călătorea în lung şi în lat...365 de zile
pe an, iar o dată la patru ani, în data de 29 februarie, se întorcea la căsuţa sa
micuţă, unde îşi petrecea o zi numai dormind. A ajuns până şi în Africa...în
China...şi în Australia, a ajuns în locuri pustii...sau în locuri atât de
populate încât nici el nu mai încăpea de atâta lume. În fiecare călătorie el
descoperea câte ceva...şi lăsa câte un semn în fiecare loc unde mergea. Acest purice
era unul special, datorită culorii lui albe, şi datorită talentului său de a
descoperi până şi cele mai adânc îngropate secrete ale lumii. Dacă am sta puţin
să ne gândim, acest purice a stat la baza multor invenţi şi descoperiri....şi a ajutat oamenii mai mult decât credem noi.
Tot călătorind, el a învăţat multe limbi...aproape pe toate de pe această
planetă...puricele nostru ştia până şi păsăreasca şi limbajul câinilor...şi al
urşilor panda...însă cel mai mult îi plăcea limba străveche...această limbă a
existat demult...foarte demult...iar fiecare cuvânt rostit în această limbă
avea o valoare de nepreţuit. El reuşea întotdeauna să facă lumea să râdă...şi
să se bucure de viaţă...aşa cum făcea şi el. Unii oameni veneau la el când nu
mai găseau unele lucruri pierdute, alţii veneau doar pentru ca puricele să le
vorbească despre locurile pe unde s-a aventurat. O dată se afla aproape de
Texas, când veni vremea să pornească spre casă, deoarece se apropia data de 29
februarie, şi atunci, luând bucăţica de pânză care o avea la el, şi aşteptând
ca soarele să apună, îşi făcu un balon din acea pânză, apoi se înălţă la cer şi
se lăsă dus de curentul de aer. Cândva, într-un târziu, ajunsese în căsuţa lui
micuţă, o călătorie însemna căsuţa lui mititică, o călătorie printre stele şi planete...printre
sori şi galaxii...printre nori şi
printre amintirile sale, plutind ca şi o pană şi dormind aşa toată ziulica, ca
mai apoi să îşi înceapă din nou munca sa mult îndrăgită de aventurier. Apoi, în
cea de a doua zi, pe când el îşi reintra în forţe, a ajuns pe pământ, unde....unde
nu era...nu era nimic...şi chiar nu era nimic...din planeta plină de mistere nu
a mai rămas nimic...şi tot mergând, ca şi de obicei, doar că acum cu foarte
multă tristeţe pe chip şi cu ochii transpiraţi, observă undeva în depărtare,
printre casele distruse şi printre planetele arse, un om. Atunci puricele fugi
la el cu toată viteza, iar când ajunse acolo văzu că omul acela era un bărbat...care
era întins pe jos printre dărâmături, şi care abia mai sufla. Bărbatul era
însângerat şi foarte murdar, iar după îmbrăcămintea lui, puricele îşi putu da
seama că omul este un soldat. În mintea puricelui se învârteau o mulţime de
întrebări „cum a ajuns pământul aşa?” „de ce nu se mai joacă copilaşii pe afară?”
„de ce este atât de multă tristeţe?”. Soldatul, abea suflând, îi răspunse
puricelui la întrebări, iar soldatul şi cu puricele au avut o lungă discuţie,
după care soldatul se ridică de la pământ cu zâmbetul pe buze şi strigă către
alţi câţiva soldaţi care stăteau ascunşi pe unde puteau, toţi răniţi, şi care
păreau singurele fiinţe de pe acolo: „-
Veniţi! E timpul ca acestea să se termine, războiul şi ura nu vor domni cât
suntem noi încă în viaţă!”, atunci toţi ostaşii aclamară, apoi soldatul îl
salută pe purice şi plecă împreună cu ceilalţi tovarăşi ai lui. Puricele,
salutând şi el, rămase unde era şi îi privi pe soldaţi cum se îndepărtează, apoi
simţi cum i se închid ochişorii, şi pentru prima dată avu sentimetul că ar mai
vrea să doarmă, apoi îşi desfăcu balonul şi se lăsă purtat de o moarte liniştitoare,
care îi îngăduia să ia cu el un zâmbet larg tipărit pe buze.
Aceasta a fost povestea unui
purice şi probabil o să mai auziţi de acesta sub numele de: curaj, respect, fericire,
speranţă, visuri, dorinţe şi cea ce este cel mai important : sub numele de
iubire.
Alexandra Denisa Moldovan, cls. a VIII-a A
