Încă o zi mohorâtă, atât în afară
cât şi-năuntrul fiinţei sale, îl determină să-şi îndrepte paşii spre Ţările
Nordice.
El, fire închisă, puţin
comunicativă, cu greu a făcut faţă zgomotoasei Rusii. Oameni zgomotoşi, dornici
să-şi petreacă timpul liber în grupuri mici şi mari, iubitori de petreceri, nu
prea agreau comerţul, mai ales cel de cuvinte. Luchie a reuşit totuşi să facă
însemnari importante pe schiţele sale, însă veniturile sale scădeau de la o zi
la alta.
Ziua îl zăreai mereu prin pieţele
Moscovei sau pe străzile îmbulzite, schimbând din când în când cuvinte cu
localnicii. Unii negustori, văzându-l mai multe zile la rând trecând printre
ei, l-au îndrăgit, însă mai mult se amuzau de el decât să-l considere ca unul
de-al lor, adică un negustor veritabil. Era greu pentru un comerciant de
mărfuri să priceapă şi să înţeleagă expresia „comerciant de vorbe”. De aceea de
multe ori îl luau în râs mai ales pentru faptul că era mereu tăcut, gânditor,
însă atunci când era nevoie cuvintele folosite de el loveau drept la ţintă.
Putea cu uşurinţă să găsească termenul potrivit, nu doar obiectelor, ci mai
ales stărilor sufleteşti, lucru greu de înţeles.
Din cauza veniturilor
mereu reduse, îşi petrecea nopţile adesea sub cerul liber. Înainte să adoarmă,
privea cerul presărat cu stele aurii, iar printre ele, cu uşurinţă aşeza
cuvintele aflate şi stocate în însemnarile sale.
Cu paşi rari şi
apăsaţi, simţea pământul tot mai tare sub picioarele sale, iar aerul rece îi
umplea plămânii. Hainele subţiri îl făceau să simtă frigul aspru. În depărtare
se vedea un fum alb, urcând spre cer. Pe semne era un han, dar cu ce să
plătească o masă caldă ? Dacă ar găsi măcar un om interesat să cumpere din
cuvintele sale !
Cu degetele
tremurânde îşi strânse haina subţire dorind parcă să-şi încălzească trupul
ostenit de atâta drum. În faţa ochilor se înălţă mândru un han cum rar mai văzu
în peregrinările sale prin lume. Vântul aspru îi amintea de un joc al
primăverii cu iarna , care de multe ori părea fără sfârşit. Se apropie timid de
uşă şi apăsă clanţa. Uşa se deschise şi un miros de mâncare caldă îi invadă
întreaga fiinţă. O hangiţă cu ochi verzi ca finicul, că tot Răsăritul, ţinutul
său de obârşie, îi oferea grade de comparaţie, îl pofti înăuntru. Se aşeză la
masa şi servi o mâncare tradiţională.
La o masă alăturată,
câţiva bărbaţi puneau la cale o călătorie lungă până spre Răsărit, cu popasuri
prin marile porturi. Erau comercianţi vestiţi în comerţul cu pietre preţioase
şi obiecte de valoare. Un fior îi trecu prin inimă! Se apropie de ei şi intră
în vorbă cu destulă uşurinţă. Se pare că aveau o pasiune comună: cuvântul.
Fiecare împărtăşea celorlalţi aventurile din călătoriile precedente. Când veni
rândul lui Luchie, el le spuse că este negustor de cuvinte. Spre bucuria lui,
toţi s-au mirat şi au fost dornici să afle amănunte. Negustorul nostru le arătă
însemnările sale şi povesti cum le-a adunat din Ţările Orientului, din America
şi chiar din Africa. Şi-a făcut prieteni dar şi duşmani. În India, într-o
noapte, iau furat aproape trei sferturi din însemnari şi schiţe, din invidie.
Lumea începuse să-l caute ca pe un guru şi să-i ceară cuvinte potrivite
stărilor sufleteşti care-i încercau.
Bărbaţii au ascultat
cu mare atenţie vorbele negustorului şi i-au propus să li se alăture în
călătorie. Bucuros, Luchie a acceptat propunerea. Negustorii de obiecte
preţioase au fost interesaţi să achiziţioneze cuvinte potrivite cu
neguţătoriile lor şi astfel, după multă vreme, veniturile negustorului de
cuvinte au sporit din nou. Cu toţii erau uimiţi de pasiunea cu care maestrul
vocabularului şi al limbajului îşi făcea meseria.
Peste câteve zile,
negustorii erau îmbarcaţi şi puneau la punct ultimele detalii referitor la
afacerile pe care le vor întreprinde în marile porturi. Luchie, tăcut, cerceta
caietele cu însemnări. Pe punte, intră în vorbă cu alţi pasageri care-i spuneau
diferite stări, iar el le găsea cuvinte potrivite din ţările pe care le
cutreierase. Bucuroşi, oamenii erau dornici să le achiziţioneze. În scurtă
vreme a ajuns cel mai căutat negustor. La rândul său, culegea slove de la
pasagerii învăţaţi şi-şi îmbogăţea schiţele, având fiecare mulţumirea sa. Nu de
puţine ori afacerea se încheia cu un schimb: negustorul oferea cuvintele în
schimbul unor obiecte tradiţionale.
Într-o seară, tot
cercetând coloanele de cuvinte privirea i s-a oprit pe cuvântul DOR. Trecuse
multă vreme de când l-a însemnat, se şterse aproape din însemnările sale dar nu
şi din inimă. Cât a peregrinat prin lume nu l-a mai întâlnit. Doar acolo, acasă
de unde şi-a început călătoria, există dorul. Ştia că dorul are întotdeauna o
ţintă, o desăvârşire. Acum, dorul său era mărit, tânjea să se întoarcă acasă.
Şi, într-o toamnă, pe
când crăpa coaja de nucă, urca pe cărarea şerpuită, printre stâncile abrupte
ale muntelui. La lăsarea serii ajunse într-o poieniţă. Se aplecă şi sărută
pământul. Era din nou printre ai săi. În acest cătun văzu lumina zilei şi de
aici au început primele jocuri de cuvinte. Nu crezu atunci că va aduna slove
din aproape întreaga lume. Acum dorea să le împărtăşească localnicilor. Aşa că,
fără a sta prea mult pe gânduri, se puse pe treabă. Aproape zilnic făcea
şezători literare cu copiii şi tinerii. Discutau despre cultură, muncă, virtuţi
morale şi creştine, civilizaţie. Îi ajuta să lege prezentul de trecut şi
viitor, să-şi formeze trăsături pozitive şi să iubească binele, frumosul şi
adevărul.
Zi de zi, limbajul
lor se îmbogăţea şi erau dornici să devină meşteri
într-ale vocabularului.
Hancu
Justiniana Paraschieva
Clasa a V-a A
