A avut loc pe 25 septembrie 1396 intre o
armata aliata si Imperiul Otoman.Considerata de istorici drept „ultima
cruciada” indreptata impotriva inamicilor crestini, batalia de la Nicopole a
reprezentat punctul culminant al expeditiei intreprinse peste Dunare de trupele
crestine (din Ungaria, Valahia, Sfantul Imperiu Roman, Franta, Polonia, Anglia,
Elvetia, Venetia, Genova) in incercarea de a opri expansiunea otomana. Trupele
cruciate au intrat in Bulgaria si au cucerit orasul Rahovo, masacrandu-i pe
locuitori si luand prizonieri pe soldatii turci, apoi s-au indreptat spre
cetatea Nicopole, pe care au inconjurat-o, in ciuda faptului ca nu aveau masini
de asediu.Francezii au executat prizionerii de la Rahovo dintr-un motiv
necunoscut
Sultanul Baiazid, care asedia in acest
timp Constantinopolul s-a indreptat rapid spre Nicopole, instiintat despre
atacul crestin de nimeni altul decat de un principe crestin – Gian Galeazzo
Visconi, si spre surprinderea cruciatilor a aparut curand sub zidurile cetatii,
cu o armata insemnata. Opiniile cronicarilor contemporani in privinta fortelor
angajate difera. Crestinii spun ca ele au fost aproape egale ca numar, in timp
ce turcii sustin ca Baiazid avea o armata aproape de doua ori mai mica decat
cea crestina – desi acest lucru este destul de putin probabil. Oricare ar fi
fost insa raportul de forte, poate ca soarta bataliei ar fi fost favorabila
principilor crestini daca arogantii lideri occidentali ar fi acceptat
propunerea voievodului Mircea cel Batran de a deschide el batalia, cu un atac
de hartuire vizand evaluarea fortei trupelor turcesti.
Jean de Nevers si ceilalti comandanti
apuseni au refuzat sa cedeze intaietatea si au pornit intr-o sarja de cavalerie
ce se voia nimicitoare la adresa otomanilor. Cavaleria grea cruciata a strapuns
cu usurinta primele randuri ale turcilor si, crezandu-se deja invingatoare, a
pornit in urmarirea fugarilor. Dar nu era de fapt decat o capcana intinsa de
Baiazid, caci in spatele fragilelor linii se aflau trupele invincibile ale
ienicerilor. Floarea cavalerilor occidentali a cazut atunci rapusa si multi
nobili au fost luati prizonieri. Sigismund al Ungariei, conducatorul neoficial
al cruciadei, a incercat sa le vina in ajutor si a angajat o lupta sangeroasa
cu otomanii dar, in momentul cel mai critic pentru acestia, sarbii lui Stefan
Lazarevici, aflati in subordinea lui Baiazid, au intervenit, dand lovitura de
gratie cruciatilor.
Cu mare greutate,
Sigismund, Mircea si ceilalti lideri supravietuitori s-au retras spre Dunare,
lasand in mainile otomanilor intre 3000 si 10.000 de prizonieri. Captivii au
fost decapitati sau trasi in teapa, ca riposta fata de masacrele de la Rahovo
si doar pentru putini dintre ei sultanul a acceptat sa primeasca rascumparare,
eliberandu-i. Infrangerea de la Nicopole a descurajat planurile de eliberare a
Peninsulei Balcanice, care curand va intra aproape cu totul sub jugul otoman.
Anca Moldovan ,cls. a VIII-a B
