Formarea statelor medievale româneşti este rezultatul acţiunii mai multor factori, interni şi externi. Factorii interni care au favorizat acest proces sunt:
• formarea relaţiilor feudale,
• necesitatea protejării averii acumulate de diferitele pături sociale,
• necesitatea reglementării relaţiilor dintre aceste păturile sociale
• necesitatea apărării căilor comerciale internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti),
• necesitatea valorificării economice a noilor terenuri etc.
Condiţiile interne au fost favorizate şi de anumite împrejurări externe. Astfel, în
perioada care a urmat după invazia tătarilor din 1241 a fost lichidată pentru o vreme hegemonia regatului maghiar la sud şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din această zonă să evolueze spre întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.
Constituirea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape:
unificarea teritorială,
formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare
obţinerea independenţei, recunoscută de ţările vecine.
Procesul de formare a avut la bază consolidarea obştii săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.
Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole
au determinat unirea mai multor obşti în uniuni de obşti cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod, cneaz, ban. Uniunile de obşti se numeau "ţări" (din latinescul-terra). Marele istoric român Nicolae lorga a numit aceste "ţări"- Romanii populare. În izvoarele istorice străine ele se mai numeau Vlahii, adică ţari ale românilor, deoarece străinii, îi numeau pe români "vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea "ţări", care acopereau întreg spaţiul locuit de români. Romaniile populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-politice incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui stat unitar.
Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei forme mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele, formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod (din slavă-conducător de oaste), un ban etc.
2.Formarea Ţării Moldovei
În secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi Nistru s-au desfăşurat procese asemănătoare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre. Cercetările arheologice arată concentrarea populaţiei în jurul unor complexe teritoriale, apărate de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului şi Prutului, în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - pe valea Ciuhurului, în regiunea codrilor (teritoriul viitorului ţinut Lăpuşna-Orhei) etc.
Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă.
În vestitul poem german "Cântecul Nibelungilor" se povesteşte despre o "Ţară românească" în frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului-„rumân”.
În vecinătatea cnezatului Hacici a fost atestată o "ţară a bolohovenilor" (adică a "volohovenilor"), a românilor, între anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutaţi de mongoli.
Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti(Vrancea, Câmpulung şi Thigheci) a relatat Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul întregului ev mediu, formând de rând cu alte "ţări" baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.
În lucrările istoricilor au mai fost menţionate "Cnezatul bârladnicilor" şi "Ţara brodnicilor". Numele primei formaţiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care în 1144 a fugit la sudul pământurilor dintre Nistru şi Carpaţi, stabilindu-se în regiunea Bârladului. Istoricii înclină spre părerea că aflarea cneazului rus şi a tovarăşilor lui de luptă, numiţi "bârtadnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporarfără urmări politice semnificative.
În anul 1222, într-un act emis de regele ungar Andrei al II-lea, la sudul Moldovei este menţionată "Ţara (pământul) brodnicilor". În 1223, brodnicii conduşi de voievodul lor Ploscânea au participat în bătălia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.
.
Procesul de unificare politică a pământurilor de la est de Carpaţi este însă, legat direct de una care a apărut la sfârşitul secolului al XlII-lea, în timpul domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), în valea râului Moldova, afluent al Şiretului. La 1308, în "Cronica rimată a lui Ottocar de Styria" este menţionat un "voievod român (vlah) de peste munţi", adică de la est de Carpaţi. Din această zonă au venit la 1325 românii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit "Valahia", cu centrul la Şiret, este menţionat în 1340 într-o scrisoare a călugărilor mineriţi către Papa de la Roma.
Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de legenda lui Dragoş. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi Dragoş a venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la est de Carpaţi, unde în valea râului Moldova a "descălecat" în Ţara Moldovei. Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. Istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid
Legenda îşi găseşte expresie în stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este confirmată de realităţile istorice.
O altă teorie, socotită fantezistă printre filologi, susţine că numele său derivă de la cuvintele din limba dacică (nescrisă până în prezent) molta (adica, "multum" din latina) şi dava (cetate sau apă "acva->ava->dava"), de la care ar veni numele de Muldava
( "Moldova" veche şi nouă de la Dunăre).
Bogdan Petriceicu Hasdeu şi majoritatea filologilor şi istoricilor români susţin că denumirile râului şi principatului provin din termenul de origine germanică Mulde (adică "scobitură", "carieră" sau "culoar de scurgere"), Moldova veche şi nouă de la Dunăre având aceeaşi provenienţă.
Pământurile de la est de Carpaţi erau permanent populate de autohtoni. Deşi între populaţia Moldovei şi a Maramureşului în evul mediu au existat relaţii foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces lăuntric, care s-a desfăşurat similar şi în alte teritorii româneşti în direcţia unificării şi emancipării lor politice.
Despre Dragos nu există date precise privitoare la timpul când a domnit. Unii istorici sunt de părere că el s-a situat în fruntea voievodatului din Valea Moldovei încă la sfârşitul secolului al XIH-lea.
Alţi istorici susţin că voievodul maramureşean Dragos a fost impus la domnie de către regele maghiar după anul 1345, când avusese loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a fost reuşită şi voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă, Dragoş a fost urmat la domnie de fiul său, Sas.
O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele voievodului maramureşan Bogdan din Cuhea. După o luptă îndelungată pentru păstrarea libertăţilor românilor din Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se în Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.
Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei opinii evenimentul a avut loc la 1359, când a fost concomitent respinsă şi o încercare a polonilor de a pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.
Alţi istorici sunt de părere că momentul alungării lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece această dată nu este în concordanţă cu un document maghiar din 20 martie 1360, în care se menţionează că un alt Dragos - cel din Guleşti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar "ţara noastră a Moldovei"; deci, voievodatul nu reuşise încă să-şi capete independenţa, în alt document din 2 februarie 1365 se menţionează că Bale este despăgubit pentru pierderea posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de către rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care deja plecase în Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit în Moldova între anii 1360-1365. Sunt acceptaţi ca fiind verosimi anii 1363-1364.
Pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin acţiunea lui Bogdan a fost înlăturată suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la începutul domniei sale, Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepeniţului, cu cetăţile ei de la Hmilov, Teţina şi Hotin pe Nistru. Statul constituit - Ţara Moldovei - mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune statală, numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386 aici era domn voievodul Costea. în anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) Ţara de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate. Ţara Moldovei a mai inclus în componenţa sa şi "culuarul unguresc" - o porţiune de teritoriu la Curbura Carpaţilor, care unea stăpânirile ungare cu gurile Dunării şi separa Moldova de Ţara Româ¬nească. Contopirea Ţării de Sus cu Ţara de Jos a însemnat încheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La sfârşitul secolului al XlV-lea teritoriul Ţării Moldovei ajunge până la Marea Neagră.
Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltică cu Marea Neagră. Acest drum, numit apoi "drum moldovenesc", era protejat de statul moldo¬vean, care beneficia pe această cale de anumite avantaje economice.
Formarea Moldovei şi a celorlalte state medievale româneşti reprezintă un moment de mare însemnătate nu numai în istoria românilor ci şi a Europei. Noile state româneşti vor juca un rol de seamă în viaţa culturală, politică şi religioasă din sud-estul Europei, ca apărătoare a creştinătăţii.
BIBLIOGRAFIE
Papacostea, Şerban - Geneza statelor medievale româneşti, Cluj, 1988
Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti,
1993.
Gorovei, Ştefan -Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997
Paul Istrate ,Gimn. "Dacia"
