A fost odata...

„ A fost odată ca-n poveşti,

                                    A fost ca niciodată,.......”

Aşa încep poveştile, sau...aşa începea M.Eminescu frumoasa poezie Luceafărul.

Eu am să spun, doar....  a fost odată. Era iarnă. Geamul camerei mele era înflorit cu flori minunate de gheaţă. Afară plapuma de nea gemea cu un scârţâit ascuţit sub paşii trecătorilor, astfel senzaţia de frig te pătrundea până în străfundul sufletului. Mă aşez pe fotoliu şi cu ochii minţii încerc să mă văd acasă la bunici, lângă şemineu, unde bunica cu al ei chip cald şi blând, parcă mă aşteptă.

 Mi-aduc aminte că aici la şemineu i-am citit prima poveste bunicii, doar eram „mare de acum” şi ştiam să citesc. Ţin minte că a fost povestea „Făt –Frumos din Lacrimă” scrisă de M.Eminescu.

Mai târziu am găsit o carte cu poezii şi nu reuşem să descifrez sensul celor scrise acolo. Acum e mult mai uşor. Fiecare vers, fiecare strofă are un înţeles al său şi toate sunt legate într-un lanţ parcă nemărginit, care  totuşi de-odată se sfârşeşte. Mă scufund şi acum în lumea de vis a poeziilor scrise de M. Eminescu. Am ales tot o poveste , dar scrisă în versuri.. Ştii care? Bineînţeles .. Luceafărul. Si, la fel ca alte dăţi, am intrat în lumea de vis după câteva strofe. Nu ştiu câte poezii sau versuri am mai citit, dar în faţa ochilor mi-a apărut un peisaj ce numai din poveste poate fi, dar mie mi se părea aievea.

În faţa mea un lac cu ale sale sălcii ce pletele-şi revarsă pe apa cristalină. Oglinda lacului în care reflectă luna de argint este de piatră. Însă nu pentru mult timp, căci o umbră misterioasă acoperă razele de argint şi
tulbură oglinda apei. Pe lac se aşează o lebădă măiastră, care lin se îndreaptă spre trestiile foşnitoare să-şi găsească adapost. Deodată, lacul este învelit într-o ceaţă groasă şi dispare în întuneric. 

Ca după o adiere caldă ceaţa se risipeşte şi un codru negru apare. Frunzele sale arămii se prăpădesc pe pământ şi un ger cumplit se iveşte. Pasarelele ce altă dată umpleau codrul cu al lor tril, acum au dispărut. Crengile bătrânului codru îngheţate trosnesc într-un geamăt prelung asemeni unei doine. Dar iată că totul se transformă, şi vesela Primăvară isi face aparitia. Copacii revin la viaţă, codrul se umple de ai săi cântăreţi şi tânăr pare codrul. Mă împresoară iar aceeaşi ceaţă densă.

Mă uit împrejurul meu şi văd că frumosul codru a dispărut. Deodată, zgomot şi larmă mare se aude. Din ceaţă se iveşte o mare de corturi şi de suliţe. Doi străjeri stau de pază la intrare. Înăuntru peste tot agitaţie mare, se apropie câţva soli. Din cortul cel mare împodobit cu mii de pietre preţioase şi ţesături din aur, cum numai în poveşti întâlneşti, se iveşte conducătorul armatei. Un om, mândru şi crunt împodobit în cele mai stralucitoare straie, priveşte cu uimire la solul ce în faţa sa ajunge. E un om bătrân cu voce caldă şi privire blândă, dar în ochii săi se vede îndârjirea neamului românesc. Voace lui calda şi lină se transformă în tunet atunci când i se cere să închine ţara mareţului sultan. Alături de bătrânul domn, în luptă se ridică întreg neamul românesc îndemnat de iubirea de moşie, sprijinit de fratele Codru, şi sora Dunăre. Bătălia este cruntă şi vorbele batrânului Domn s-au adeverit.

 La sfârşit de pe dealuri jalnic sună buciumele. Omeni osteniţi cu coasa-n spinare vin de la câmpuri păşind în ritmul vechilui clopot  care umple cu glasul său seara.

Şi peste toate aceste imagini ce ca prin vis au trecut înaitea ochilor mei, se aşterne  chipul blând, cald şi totuşi trist al marelui poet, luceafăr al poeziei româneşti, MIHAI   EMINESCU.

Madalina Tarsoaga, cls. a VI-a A