Dante Alighieri

Dante Alighieri este cel mai mare poet şi filozof italian din Evul Mediu. Filozofia sa era izvorâtă dintr-un spirit de observaţie atotcuprinzător, format printr-o cultură enciclopedică, dar şi printr-o trăire intensă în mijlocul compatrioţilor săi, cu ale căror suferinţe şi năzuinţe s-a identificat integral până la sacrificiu. Avea drept aspiraţii justeţea, onestitatea şi dorinţa de cunoaştere nelimitată.

S-a născut la Florenţa, în luna mai, anul 1265 într-o familie cu obârşie antică. A fost căsătorit cu Gemma Di Manetto Donati şi a avut patru copii. Avea o statură mijlocie cu un umblet grav şi liniştit. Avea o faţă lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru şi des, totdeauna cu o căutătură melancolică şi gânditoare.

Activitatea politică

Participă la viaţa politică, fiind ales membru în Consiliul Special al Poporului şi apoi “priore”, magistrat superior al Florenţei. Era membru al fracţiunii “celor albi” din partidul guelf şi intră în conflict cu rivalii “negri”, susţinători ai Papei Bonifaciu al VIII-lea care era sprijinitor al regelui francez Charles de Valois pentru ocuparea oraşului. Este izgonit din oraş şi silit să trăiască în exil. Rătăceşte prin Verona, Luigiana, în provincia Veneţia, Giulia şi Fiuli, Trieste, Capodistria.

Se stinge din viaţă în anul 1321, la Ravena, în casa familiei lui Guido Novello da Polenta şi este înmormântat în Biserica San Pietro Magiorre (acum San Francesco).

Mai târziu i s-a ridicat un impunător monument funerar în Biserica Santa Croce, alături de alte glorii italiene.

Activitatea literară

Sentimentele şi le-a exprimat în limba vulgară italiană, aceea a oamenilor simpli, pentru a le oferi lor direct atât exemplele cele mai reale cât şi consecinţele ce decurg din acestea.

În prima operă, în proză şi în versuri, “Vita Nova”, scrisă la 19 ani, îşi exprimă iubirea pentru Beatrice, prima sa dragoste. Sentimentele sale sunt pure de adoraţie şi admiraţie, aparţinând unei psihologii şi filozofii proprii. Beatrice era o “lumină intelectuală plină de iubire”, chiar prin numele ei fiind dătătoare de beatitudine şi de tot ce poate fi mai luminos, binefăcător şi moralizator.

“Il Convivio” (Bancherul) este un tratat mic filozofic cu teme alegorice şi morale contemporane, în care apără limba italiană ajunsă la maturitate, suficientă pentru a fi folosită separat de cea latină. Tratatul este o iniţiere în filozofie, prin cunoaşterea marilor înţelepţi ai antichităţii, Cicero şi
Boethius, iar concluzia este că fără lumea filozofiei nici un drum nu poate fi parcurs cu siguranţă.

“De vulgari eloquentia” (Despre vorbirea în limba poporului) este un studiu dedicat limbii italiene, în special limbii vulgare, a celor 14 dialecte.

“De Monarchia” (Despre monarhie) este un tratat de ştiinţă politică în trei părţi în care este demonstrată romanitatea patriei sale. După el, umanitatea ar trebui condusă de un monarh ce însumează virtuţile tuturor pământenilor, cărora le oferă un mod de viaţă bazat pe libertate, dar care respectă autoritatea supremă a divinităţii. Concepţia sa era contrară Bisericii care-şi aroga autoritate absolută, atât în cer cât şi pe pământ, şi de aceea opera sa a fost condamnată pentru erezie şi dată flăcărilor în anul 1329.

“Epistolele”, în număr de 12, exprimă dorinţa de unitate şi participarea la viaţa civilă de toate zilele, pentru o firescă încredere între compatrioţi.

“Eglogele” exprimă dorinţa autorului ca limba vulgară să devină limba tuturor.

“Quastio di aqua et terra” (Discuţie despre apă şi pământ) este o lucrare ştiinţifică în care îşi manifestă credinţa că nivelul apelor pe glob este inferior celui ocupat de uscat.

“La Divina Comedia” (Comedia Divină), opera capitală a lui Dante este
o mărturie cu caracter istoriografic, o frescă social-politică, are caracterul unei cronici a epocii, mărturie
concretă a prezenţei în poem a unor personaje, evenimente istorice, fapte devenite cotidiene prin vivacitate şi consistenţă şi adevărul lor. Este o călătorie de-a lungul a trei spaţii “de dincolo”, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. S-a rătăcit mai întâi în pădurea întunecată a viciilor suportând viziunea infernului, cu sprijinul poetului Vergiliu, care simbolizează aici raţiunea umană, filozofia. Apoi descrie succesiunea treptată pe căile Purgatoriului şi Paradisului, unde este însoţit de Beatrice, imaginea întruchipată a teologiei şi apoi de alte personaje divine care îl apropie de lumina supremă a dumnezeirii. În acest poem sunt expuse toate sentimentele poetului, conflicte interioare, patriotism, dorinţă de glorie, nobleţe, personificate într-o varietate de personaje nemuritoare. Din lectura acestei opere se poate trage concluzia că, idealul lui Dante era monarhia imperială universală, el condamând “oamenii noi şi câştigurile neaşteptate”. Dante laudă Florenţa “sobră şi pudică”, opunându-se oraşului înfloritor şi triumfător.

Poemul era citit de pe atunci cu mare interes, era cântat în pieţe şi pe străzi. Textul a fost multiplicat în multe exemplare manuscrise. Originalul a rămas necunoscut, dar există 700 de copii, cele mai autorizate fiind Gaddiano din anul 1347, cea din Biserica Santa Groce numită “Codice Villani” din 1390 şi Tempiano maggiore, toate aflate azi în Biblioteca Laurenziana din Florenţa.

Dante Alighieri este considerat părintele şi profetul Italiei ce nu se născuse încă, iar poezia şi personalitatea sa a facut obiectul unui adevărat cult. Nu există practic oraş în Italia în care una dintre stăzile sau pieţele principale să nu poarte numele său sau să nu-i fie ridicat un monument.
Bibliografie:

George Lăzărescu ,Civilizaţie italiană, pag. 61-65, editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987

Giuliano Procacci ,Istoria italienilor, pag. 84-85, editura Politică, 1975

http://kirjasto.sci.fi/dante.htm

Alexandra Ujica, Gimn. Dacia