Sfanta
Alianta este o organizatie internationala reactionara, creata de monarhii din
Europa dupa caderea imperiului lui Napoleon, cu scopul de a inabusi miscarea
revolutionara si de eliberare nationala din Europa. A fost inspirata de tarul Rusiei,
Alexandru I si cancelarul Austriei, Metternich. La 26 septembrie 1815, a fost semnat la Paris actul de constituire a
Sfintei Alianţe, de către Alexandru I, ţarul Rusiei (1801-1825), Francisc I,
împăratul Austriei (1804-1835), şi Frederic Wilhelm al III-lea, regele Prusiei
(1797-1840). Anglia a refuzat sa adere
la Sfanta Alianta. Mai tarziu au aderat la Sfanta Alianta majoritatea
suveranilor din Europa. Pactul reinnoit prin patru congrese afirma
solidaritatea de interese dintre suverani, care se angajau sa se ajute reciproc
in lupta impotriva actiunilor revolutionare. La congresele de la Troppau si
Laibach (Ljubljana Verona
Începând cu anul 1814, naţiunile coalizate
împotriva lui Napoleon Bonaparte au avut grijă să-şi precizeze atitudinea
viitoare pentru a evita repetarea evenimentelor
revoluţionare din Franţa. În martie 1814, în timp ce campania antinapoleoniană din Franţa era departe de a fi încheiată, guvernul britanic a propus aliaţilor săi ruşi şi austrieci să încheie o alianţă pentru douazeci de ani indreptată împotriva Franţei. Pactul de la Chaumont a ratificat acest acord ce trebuia, pentru viitor, să plaseze Franţa pe o pozitie de naţiune învinsă şi suspectă. Imediat după Congresul de la Viena, neînţelegerile dintre aliaţi, exploatate cu abilitate de Talleyrand, care a făcut eforturi pentru a crea o imagine liniştitoare Franţei, redevenită sub egida Bourbonilor o putere plină de respect faţă de ordinea stabilită, au făcut ca hotărârile pactului să devină perimate. Sub impulsul ţarului Alexandru I, Austria, Rusia şi Prusia au semnat la Paris tratatul numit al „Sfintei Alianţe”, care, în lipsa unui aranjament clar, avea meritul de a preciza principiile de bază potrivit cărora noii stăpâni ai Europei intenţionau să instaureze noua ordine internaţională. Ţarul a prezentat celorlalţi conducători de stat imaginea unor monarhi europeni aliaţi în spiritul iubirii creştineşti, al păcii şi al dreptăţii. Papa Pius al VII-lea a socotit o astfel de alianţă drept o încercare zadarnică a conducătorilor laici de a-şi păstori semenii, în vreme ce sultanul musulman al Turciei otomane s-a opus constituirii unei alianţe creştine. Textul, pus sub semnul „Preasfintei şi Indivizibilei Treimi”, stipula în primul articol: „Conform cuvintelor din Sfânta Scriptură, care cere tuturor oamenilor să se considere fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin legăturile unei fraternităţi adevărate şi indestructibile şi, considerându-se compatrioţi, işi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; apărând în faţa supuşilor şi armatelor lor ca nişte părinţi, ei vor conduce sub impulsul aceluiaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi, la protejarea religiei, a păcii, a dreptăţii...”
revoluţionare din Franţa. În martie 1814, în timp ce campania antinapoleoniană din Franţa era departe de a fi încheiată, guvernul britanic a propus aliaţilor săi ruşi şi austrieci să încheie o alianţă pentru douazeci de ani indreptată împotriva Franţei. Pactul de la Chaumont a ratificat acest acord ce trebuia, pentru viitor, să plaseze Franţa pe o pozitie de naţiune învinsă şi suspectă. Imediat după Congresul de la Viena, neînţelegerile dintre aliaţi, exploatate cu abilitate de Talleyrand, care a făcut eforturi pentru a crea o imagine liniştitoare Franţei, redevenită sub egida Bourbonilor o putere plină de respect faţă de ordinea stabilită, au făcut ca hotărârile pactului să devină perimate. Sub impulsul ţarului Alexandru I, Austria, Rusia şi Prusia au semnat la Paris tratatul numit al „Sfintei Alianţe”, care, în lipsa unui aranjament clar, avea meritul de a preciza principiile de bază potrivit cărora noii stăpâni ai Europei intenţionau să instaureze noua ordine internaţională. Ţarul a prezentat celorlalţi conducători de stat imaginea unor monarhi europeni aliaţi în spiritul iubirii creştineşti, al păcii şi al dreptăţii. Papa Pius al VII-lea a socotit o astfel de alianţă drept o încercare zadarnică a conducătorilor laici de a-şi păstori semenii, în vreme ce sultanul musulman al Turciei otomane s-a opus constituirii unei alianţe creştine. Textul, pus sub semnul „Preasfintei şi Indivizibilei Treimi”, stipula în primul articol: „Conform cuvintelor din Sfânta Scriptură, care cere tuturor oamenilor să se considere fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin legăturile unei fraternităţi adevărate şi indestructibile şi, considerându-se compatrioţi, işi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; apărând în faţa supuşilor şi armatelor lor ca nişte părinţi, ei vor conduce sub impulsul aceluiaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi, la protejarea religiei, a păcii, a dreptăţii...”
Este de-a dreptul ciudat acest document, care pretinde că sprijină acţiunea
politică pe precepte religioase, şi care reuneşte semnăturile celui mai
puternic suveran catolic, a ocrotitorului ortodocşilor si a conducătorilor
protestanţilor germani. Documentul neclar nu angajează în mod concret pe
niciunul dintre semnatari, dar care, prin însăşi neclaritatea sa, pare a fi
deosebit de ameninţător pentru liberalii europeni. În sfârşit, documentul
devine lipsit de orice semnificaţie reală de îndată ce Regatul Unit a refuzat
să garanteze acest text, pe care Castlereagh l-a calificat drept „monument de
misticism şi de prostie”, iar Franţa a aderat la el cu entuziasm pentru a intra
în graţiile ţarului Alexandru. Dar, aşa cum se va întâmpla o sută treizeci de
ani mai târziu la Yalta, un mit a luat naştere, cel al „Sfintei Alianţe” a
despoţilor, îndreptată împotriva popoarelor, interpretare simplistă a unei
stări de spirit reale, care, de altfel, nu va întârzia să se concretizeze
printr-o acţiune dintre cele mai realiste a diplomaţilor europeni Castlereagh
şi Metternich. Într-adevăr, mai mult decât proclamaţia zgomotoasă datorată
efuziunilor mistice ale ţarului, acţiunile care urmează dezvăluie adevărata
faţă a suveranilor autoritari, îndreptată împotriva aspiraţiilor populare
apărute în timpul Revoluţiei. Mai întâi a fost realizat tratatul „Cvadruplei
Alianţe”, semnat la 20 noiembrie 1815 (în aceeaşi zi cu al doilea tratat de la
Paris), îndreptat împotriva Franţei, în momentul în care regimul solid
restaurat de Bourboni o face să pară mai mult decât nesigură în ochii foştilor
coalizaţi. Reînnoind dispoziţiile pactului de la Chaumont, acest pact a întărit
alianţa dintre învingători împotriva unei eventuale reveniri a expansionismului
francez. Franţa pierdea teritorii din Ţările de Jos şi din alte zone ale
Europei. De asemenea, formaţiuni militare ale aliaţilor urmau să rămână timp de
cinci ani pe teritoriul francez. Franţa trebuia să suporte cheltuielile legate
de întreţinerea acestor trupe de ocupaţie, precum şi despăgubiri în valoare de
700.000.000 de franci. În al doilea rând, cu această ocazie s-a stabilit
organizarea unor întâlniri periodice a suveranilor semnatari ai Cvadruplei
Alianţe pentru a-şi coordona politicile în vederea prevenirii acestui pericol
şi a asigurării „pacii şi prosperităţii popoarelor”, altfel spus, un statu-quo
favorabil învingătorilor. A luat astfel naştere un „acord european”, fără
instituţii organice, dar care, datorită acţiunii conjugate a lui Alexandru I, a
lui Castlereagh şi a lui Metternich, a dat politicii europene o aparenţă de
unitate.
În sfârşit, trebuie menţionată, în cursul
acestor „congrese”, influenţa hotărâtoare pe care a avut-o cancelarul austriac.
Acesta din urmă a reuşit să-şi convingă colegii să intervină peste tot acolo
unde se manifestă cea mai neinsemnată veleitate liberală, în scopul de a
înăbuşi din faşa mişcările care ar putea fi ameninţătoare pentru liniştea
Europei. Menţinerea sa în fruntea guvernului de la Viena până în 1848 a dus la
concluzia că el aplica Europei, în mod deliberat, acel „sistem Metternich” care
apare mai ales ca o succesiune de reacţii de circumstanţă în momente cu
caracter identic. Primul dintre aceste „congrese” europene, cel de la
Aix-la-Chapelle din 1818, a pus capăt, oficial cel puţin, situaţiei de excepţie
a Franţei în contextul unei Europe restaurate. Ducele de Richelieu, ministrul
de externe al lui Ludovic al XVIII-lea, a obţinut prietenia ţarului, iar în
schimbul unor garanţii de „bună purtare” oferite de Paris, evacuarea
teritoriului francez. Tot atunci, Franţa a fost reintegrată în acordul european
şi a aderat la Cvadrupla Alianţă. În aparenţă, neîncrederea manifestată de
semnatarii acordului din 1815 faţă de leagănul Revoluţiei a dispărut. În
realitate, prudenţa i-a împins pe aliaţii de ieri să reînnoiască, printr-un
tratat secret, asigurările mutuale pe care şi le-au oferit cu dărnicie
împotriva aliatului de astăzi. Pactul european a admis în scurt timp ca
atitudinea Franţei sub domnia dinastiei restaurate a Bourbonilor se deosebea
radical de aceea pe care o adoptase anterior Napoleon. Până în 1822,
reprezentanţii marilor puteri s-au mai întâlnit în congresele de la Troppau,
Laibach şi Verona. În anii ’20 ai secolului al XIX-lea, cele patru monarhii
represive au reuşit să înăbuşe rebeliunile din Spania, Regatul celor Doua Sicilii
şi Piemont-Sardinia. Totuşi, ele nu au putut împiedica şi coloniile americane
ale Spaniei să-şi câştige independenţa, întrucât nu au putut acţiona fără
sprijinul Angliei, care deţinea supremaţia pe mare. În următoarele decenii,
rebelii liberali şi naţionalişti au înfruntat în repetate rânduri guvernările
conservatoare de pe tot cuprinsul Europei. Atâta vreme cât se menţinea acel
statu-quo obţinut prin tratatele din 1815, acordul Sfintei Alianţe putea să se
hrănească cu iluzia existenţei sale. Putea chiar să supravieţuiască unor
mişcări de o amploare limitată, ca acelea care s-au desfăşurat între 1820 şi
1823 în Germania, Italia şi Spania. Dar, în momentul în care repunerea în
discuţie a ordinii internaţionale fixate ar fi putut găsi sprijinul unei mari puteri
europene, sistemul ar fi fost iremediabil condamnat. Intervenţia franceză în
Spania, al cărei principiu a fost condamnat de Anglia lui Canning, avea să fie
ultimul ei succes.Se consideră, de obicei, că Sfânta Alianță a încetat să existe odată cu decesul împăratului
Alexandru I ( in 1825).
Biografie:
Frattini ,Eric, “ Sfanta alianta “,Editura Tritonic,1998
***, “Atlas istoric ilustrat al lumii” , Editura Litera,2010
