Soarele vesel se juca printre norii pufoşi. Tot mai des trimitea săgeţi
ascuţite, chiar şi pe vârful muntelui.
Ierburile moi, muşchii calzi
şi lichenii s-au prins într-un dans ceresc cu razele aurii. Capra, cocoţată pe
stâncile golaşe sări sprintenă şi se alătura dansului. Era ca o regină printre
ceilalţi invitaţi.
Trezită ca dintr-un vis,
începu să coboare grăbită, dar, atentă, stâncile ascuţite. Din loc în loc se
oprea să-şi tragă sufletul. Privea în stânga şi-n dreapta să se asigure că nu
este vreun duşman prin preajmă. Cu multă grabă culegea ierburi şi pornea din
nou la drum.
Apropiindu-se de poalele
muntelui un zgomot a făcut-o să tresară. Se opri şi privi în larg. ,, Ce să
fie?” inima stătea să-i iasă din piept.
În câteva minute o corabie se opri la poalele acelui munte.
-Ah! Nu se
poate! E vechiul meu prieten, bunul inorog! Nu credeam că se mai întoarce.
Emoţionată a alergat spre corabie. Inorogul a
îmbrăţişat-o ştergând lacrimile calde care izvorau din ochii albaştrii ca cerul
de vară. După câteva minute, inorogul îi oferii o floare de colţ şi un coş cu
fructe în mijlocul căruia strălucea o pară aurie ca soarele sus pe cer.
Au urcat împreună la adăpostul puilor şi au retrăit momentele
plăcute din întâlnirile anterioare.
Justiniana Hancu, cls. a V-a A
