Forta Iubirii

Ninge! Cristale de gheaţă acoperă geamul odăii. Lumina nu poate pătrunde înăuntru. Nici mâhnirea nu-mi părăseşte sufletul.

        Mă ridic şi… timid mă apropii de uşă. Arunc haina şi-mi îndes fesul pe cap. Vântul şuieră cu putere. Crengile brazilor plâng cu lacrimi care ating pământul. Cu degetele îndesate în buzunare, mă afund tot mai mult în adâncul pădurii. Tristeţea mi-a inundat întreaga fiinţă. Deodată, un urlet, mi-a săgetat auzul. Şi ei, lupii, s-au alăturat durerii mele! Unde eşti, iubire? De
ce nici albul zăpezii nu e alb? De ce nici o rază nu poate pătrunde în desişul pădurii să-mi lumineze sufletul! Întrebările năvăleau în minte asemenea vântului pătrunzător.

        O forţă magică, asemeni iubirii m-a luat parcă pe sus şi-am ajuns într-un loc inundat de lumină. Susurul izvorului mi-a readus zâmbetul şi speranţa. Razele imprimate în zăpadă erau ca şi părul de care nu mă mai săturam să-l mângâi. Zăpada albă era asemeni rochiei mele. Privirea mi-a fost ridicată spre cer. M-am umplut de bucurie.

        Aici trebuie să rămână mereu privirea şi nu în pământ. Absolutul să mă cheme mereu şi mereu!

Justiniana Hancu, cls. a VI-a A