De mult timp îmi doresc să fac un gest de solidaritate. Vroiam să împart cu cei care nu au fost atât de binecuvântați de soartă cum mă simt eu. Invitația pe care am primit-o de la Liga Tinerilor Creşini Ortodocşi de a mă alătura lor într-o acțiune organizată la o casă de copii din Tîrgu Mureș, a picat cât se poate de bine. Aveam mari emoţii, era o premieră pentru mine. Ceva ce mi-am dorit tot timpul, dar niciodată nu am avut curajul de a duce până la capăt. .. Îmi imaginam încă de acasă cum urma să se întâmple: vom merge acolo, ne vom juca împreună cu copilaşii, îi vom ajuta să se destindă puţin şi să ne cunoască, iar apoi la revedere, mergem acasă. Nici un moment nu m-am gândit la vreun ataşament prea pronunțat.
Am ajuns, însă, la casa de copii, unde sunt în jur de 10 copilaşi de vârste diferite. La început, nu ştiam cum să facem să nu se simtă stânjeniţi aşa că i-am îndulcit cu dulciuri cumpărate. Fiecare dintre noi, a încercat să interacționeze cu câte un copilaş, să se joace cu cu el, să-i vorbească, iar apoi totul vine de la sine. Uitându-mă prin încăpere, am zărit într-un colț, departe de restul copiilor o fetiță. O fetiță micuță. Nu avea mai mult de 3-4 anișori. Era retrasă, parcă venită dintr-o altă lume, aşa că m-am apropiat de ea. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu mă înţelegea , ea nu vorbea românește, iar eu nu vorbesc maghiară. Oricum, nu a contat prea mult, pentru că de-ndată ce ne-am apropiat puțin una de alta ne-am înţeles prin gesturi, de parcă ne-am fi știut de când s-a născut. Ne-am jucat mult cu toţii, am creat împreună o atmosferă călduroasă, familială. Ne-am simţit cu toţii din nou copii, pentru câteva ore. Doar aşa putem înțelege un copil, intrând în pielea lui, în gândul lui. Niciodată nu mi-am putut imagina de câtă dragoste au nevoie copilaşii. O vedeam pe fetiţă cum îşi întindea braţele, tânjea după o îmbrățișare, iar când am ridicat-o, şi-a lipit obrajorii ei calzi şi roşii, de obrajii mei şi m-a strâns în braţe cum nimeni nu a făcut niciodată. Apoi şi-a lăsat căpşorul pe umărul meu…. Îmi venea să stau aşa, pentru totdeauna. Nu îndrăzneam să mă mai mișc. Ceea ce am simțit, a fost o imbrăţişare unică, necondiţionată şi sinceră. Şi asta se simte. Am simţit cum mi s-au înmuiat genunchii, şi sufletul mi s-a umplut parcă de lumină, de căldură.
Concluzia acestei experienţe, este de fapt un sfat, pentru, noi toţi cei care nu avemcurajul, să facem un gest mic. Haideți să lăsăm prejudecăţile deoparte,haideți să ne facem timp şi pentru aceşti mici îngeraşi. Nu îi ajutăm doar pe ei, ci şi pe noi. Ei au mare nevoie de oameni, de îmbrăţişări sincere, din toată inima. Faptul că le ducem jucării şi haine nu reprezintă decât un gest, care probabil ne satisface ideea că am făcut un bine cuiva, am făcut o faptă bună. Dar, nici o jucărie nu le va potoli setea de dragoste, de căldură.
Am ajuns, însă, la casa de copii, unde sunt în jur de 10 copilaşi de vârste diferite. La început, nu ştiam cum să facem să nu se simtă stânjeniţi aşa că i-am îndulcit cu dulciuri cumpărate. Fiecare dintre noi, a încercat să interacționeze cu câte un copilaş, să se joace cu cu el, să-i vorbească, iar apoi totul vine de la sine. Uitându-mă prin încăpere, am zărit într-un colț, departe de restul copiilor o fetiță. O fetiță micuță. Nu avea mai mult de 3-4 anișori. Era retrasă, parcă venită dintr-o altă lume, aşa că m-am apropiat de ea. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu mă înţelegea , ea nu vorbea românește, iar eu nu vorbesc maghiară. Oricum, nu a contat prea mult, pentru că de-ndată ce ne-am apropiat puțin una de alta ne-am înţeles prin gesturi, de parcă ne-am fi știut de când s-a născut. Ne-am jucat mult cu toţii, am creat împreună o atmosferă călduroasă, familială. Ne-am simţit cu toţii din nou copii, pentru câteva ore. Doar aşa putem înțelege un copil, intrând în pielea lui, în gândul lui. Niciodată nu mi-am putut imagina de câtă dragoste au nevoie copilaşii. O vedeam pe fetiţă cum îşi întindea braţele, tânjea după o îmbrățișare, iar când am ridicat-o, şi-a lipit obrajorii ei calzi şi roşii, de obrajii mei şi m-a strâns în braţe cum nimeni nu a făcut niciodată. Apoi şi-a lăsat căpşorul pe umărul meu…. Îmi venea să stau aşa, pentru totdeauna. Nu îndrăzneam să mă mai mișc. Ceea ce am simțit, a fost o imbrăţişare unică, necondiţionată şi sinceră. Şi asta se simte. Am simţit cum mi s-au înmuiat genunchii, şi sufletul mi s-a umplut parcă de lumină, de căldură.
Concluzia acestei experienţe, este de fapt un sfat, pentru, noi toţi cei care nu avemcurajul, să facem un gest mic. Haideți să lăsăm prejudecăţile deoparte,haideți să ne facem timp şi pentru aceşti mici îngeraşi. Nu îi ajutăm doar pe ei, ci şi pe noi. Ei au mare nevoie de oameni, de îmbrăţişări sincere, din toată inima. Faptul că le ducem jucării şi haine nu reprezintă decât un gest, care probabil ne satisface ideea că am făcut un bine cuiva, am făcut o faptă bună. Dar, nici o jucărie nu le va potoli setea de dragoste, de căldură.
Cezara Iorga, absolventa 2004
*material preluat cu acordul autorului de pe MuresNews.ro
*material preluat cu acordul autorului de pe MuresNews.ro
