dacă îl rostești el devine neadevăr
buzele mele scapă tăceri incomesurabile
inorogi sidefii pasc pădurea prin ramuri
cercuri apoase tremură stelele-n lac
ca o mantie împărătească
prin papura nopții
e atâta liniște încât
aud inima-mi haiduc cum bate bezmetic
ca o tobă nebună
ce prevestește războiul lumilor
dinspre cețurile albe
săgeți încordate zbârnăie
cerul negru incins ca o smoală
miros înțepător de cai și blănuri ude
cuțite ferme strălucesc metalic prin umbre
cucuveaua sparge noaptea
ploaia lovește toboșar pălăriile mari de leurdă
la unison cu inima mea
ah
sânge sărat
împroșcă spasmodic cămașa
prin ploaia albastră
calul îmi poartă năluca
în copite
florile nopții-mi brăzdează
parfumuri subtile
prin carne
încă odată
m-adapă
Mihai Corui
