Era prima zi de primăvară… Soarele
strălucea amăgitor, iar natura se trezea încet-încet la viață.
Toți cei din lumea celor care nu cuvântă
erau voioși. Sus, rândunelele valsau pe cerul de
azur. Jos, ghioceii răsăreau unul câte unul de sub plapuma protectoare a
zăpezii, scuturându-și floarea înviorată și
împrăștiind stropi de rouă. Toată natura
doinea, acompaniată de susurul izvorului. Totul era în sărbătoare. Toți,
cu excepția unui gândăcel…
Văzând umbra de tristețe,
soarele atotputernic îl întrebă:
- De ce ești trist,
gândăcelule? Nu te bucuri de venirea primăverii?
Privind în sus, spre lumina orbitoare,
gândăcelul a răspuns sfios:
- Da, a venit primăvara și
toate viețuitoarele se bucură, deoarece ele
creează această atmosferă de basm. Pe când eu, eu nu am făcut nimic… și
nu fac nimic… De când primăvara și-a făcut iar
simțită prezența, toată lumea
mă ocolește. Chiar și zânele,
prietenele mele, muncesc de zor la plantarea florilor. M-am oferit și
eu să le ajut, dar nu m-au lăsat…
- Micule prieten, eu cred că nu trebuie
să fii trist. Rolul tău pe acest pământ e altul, iar dacă nu îl cunoști
încă, îl vei descoperi în curând!
Cu ochii mari, gândăcelul ascultă
răspunsul soarelui și, nerăbdător, întrebă:
- Spune-mi, te rog, care e talentul meu?
Dezmierdându-l cu o rază, soarele îi șopti:
- Tu, gândăcelule, ești
unul dintre puținele făpturi care au darul de a face
copiii fericiți. Știi bine, eu, de
aici, de sus, văd totul. Eu văd scânteile din ochii copiilor atunci când ajungi
în palma lor.
- Scântei? tresări gândăcelul.
- Da, scântei de bucurie! Privește
în ochii unui copil și vei descoperi cel mai frumos dar al
primăverii: bucuria.
Fermecat de această descoperire,
gândăcelul sări în sus de fericire și apoi se așeză
cuminte pe frunzulița unei flori, așteptând
copiii pentru a le împărți scântei de primăvară.
Mureșan Teodora
Clasa a V-a B
