Era odată un negustor care călătorea prin multe ţări şi aduna o mulţime de
cuvinte pe care le împartăşea şi altor oameni.
El
şi-a ales câţiva tineri cărora să le lase moştenire sutele de caiete
în care adunase comoara sa. La început i-a ţinut aproape de el şi i-a învaţat
ce cuvinte trebuie adunate şi cum să facă pentru a le cumpăra. Mai apoi i-a
lasat singuri să hoinărească prin lume, să cumpere şi să vândă fel de fel de
cuvinte . Înainte de fiecare Crăciun se întâlneau cu bătrânul şi povesteau
despre aventurile prin care au trecut şi oamenii pe care i-au cunoscut.
Negustorului îi plăcea mereu să-şi amintească
de călătoriile sale şi fiecare cuvânt cumpărat de el avea povestea sa. Se
gândea mereu la drumul pe care îl făcuse
cândva în Africa şi la copilul sărac de acolo, care nu ştiuse niciodata ce era
luxul sau regalitatea, ci doar foametea şi sărăcia. Negustorul i-a dat o pâine
şi o farfurie de lapte şi în schimbul lor a cumpărat de la băiat cumplitele
cuvinte „durere” şi „singurătate”. A mers apoi în Germania să le vândă şi
acolo. Oamenii bogaţi l-au gonit, spunându-i că nu au nevoie de ele şi că nu
vor să le înveţe niciodată. Atunci a putut nota în caietele sale încă două
lucruri care l-au speriat tare, fiindcă
nu ştia că existau în lume. Acestea erau
„răutatea” oamenilor,”duritatea” şi „indiferenţa” lor.
Pe elveţieni şi pe belgieni îi învăţă ce
înseamnă marea, plaja, pescăruşii, fluxul şi refluxul,dar oamenii de acolo
nu-şi prea puteau imagina atâta apă, iar pe egipteni i-a învăţat cum este să ai
patru anotimpuri, ce este zăpada, ce sunt ghioceii, rândunelele.Din Australia a
cumpărat cuvântul „deşert”, pe care l-a vândut europenilor, iar lanţul
continua. Caietele negustorului se umpleau de noi cuvinte care îmbogăţeau
lumea.
Când se întâlnea cu tinerii aleşi de el îi
uimea cu poveştile sale, stăteau zile şi nopţi la rând ascultându-se unii pe
alţii, fără să simtă foamea sau oboseala.
Cei care-l cunoscuseră, începuseră să-l aprecieze din ce în ce mai
mult. Cuvintele lui aduceau mari foloase oamenilor care deveneau tot mai buni,
tot mai inventivi, tot mai cunoscători ai lucrurilor inventate sau descoperite
într-un loc şi răspândit în lume de negustorul de cuvinte şi de ucenicii lui.
Astfel
toţi au auzit de trenuri, maşini, avioane şi chiar au călătorit cu ele, au
auzit de televizoare, calculatoare, cinematografe şi prin ele au putut cunoaşte
locuri îndepărtate despre care nici nu ştiau că există. Au aflat că sunt oameni
şi copii trişti, singuri, flămânzi, fără case, şi unii dintre ei au încercat
să-i ajute pe cei necăjiţi. Cuvinte ca „dreptate”, „justiţie”, „ pedeapsă” i-au
făcut pe cei care furau, loveau, jigneau
pe cei din jur să –şi schimbe felul de a se purta, iar cuvinte ca „dor”,
„copil”, „lumina”, „Dumnezeu” i-au făcut pe oameni să se iubească puţin mai
mult decât înainte.
Negustorul de cuvinte îmbătrânea cu fiecare
zi, dar caietele îi aminteau de toată munca lui din tinereţe. Acum nu se mai
putea deplasa atât de uşor şi de aceea îi lăsa doar pe cei mai tineri,care
între timp deveniseră maturi, să strânga cuvinte. Comoara lui o lăsase
moştenire ucenicilor săi. Era fericit că cineva îi va duce munca mai departe şi
lumea nu-l va uita .Nădăjduia chiar că odată se va ajunge pe alte planete şi se
vor aduce şi de acolo cuvinte noi.
Într-o
seară, pe la răsăritul lunii, bătrânul îi strânse pe meşterii săi şi le spuse:
„Eu am trait destul şi am umblat mult prin lume. Am adunat în caietele mele o
mulţime de cuvinte pe care vi le las vouă, să le vindeţi cui au nevoie de ele
şi să mai cumpăraţi altele noi. Să duceţi mai departe munca mea şi să n-o
părăsiţi niciodată !” Apoi muri.
Ucenicii îl plânsera toată noaptea . Îl
îngropară la rădăcina unui copac şi puseră deasupra unul dintre caietele lui
pline de comori. Şi pentru a respecta ultima dorinţă a negustorului, au continuat să cumpere şi să vândă cuvinte şi
au lăsat la rândul lor moştenire
copiilor lor comoara bătrânului şi meseria lui.
Diana Ghira, cls. a V-a A
