Apariţia şi
organizarea voievodatului Transilvaniei este rezultatul cristalizării
relaţiilor feudale pe teritoriul de astăzi al patriei noastre. Voievodatul, ca
organizare a puterii centrale, este o instituţie specifică statelor medievale
româneşti, o creaţie care îşi are începuturile în secolul al IX-lea. Formarea
voievodatului Transilvaniei reprezintă unificarea formaţiunilor politice
prestatale, cunoscute în sec. al IX-lea - al XI-lea, sub autoritatea unui
voievod. Acest proces de unificare cunoaşte două etape: una a voievodatelor
româneşti şi a doua, care începe o dată cu cucerirea Transilvaniei de către
regalitatea maghiară.
Etapa voievodatelor româneşti. Originea voievodatului Transilvaniei trebuie căutată în împrejurările sec. al IX-lea, când sunt pomenite în izvoarele narative formaţiunile prestatale româneşti ale lui Glad, Menumorut şi Gelu, urmate, pe la sfârşitul sec. al X-lea şi începuturile sec. al XI-lea, de alte două voievodate, unul în mijlocul Transilvaniei- cu centrul la Alba Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena. Aceste două voievodate înglobau teritoriile fostelor voievodate, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Săpăturile arheologice au scos la iveală şi alte cetăţi, ca Ţeligrad, Moigrad şi Moreşti. Izvoarele narative ne dau informaţii despre organizarea internă a voievodatului bănăţean, precum şi despre legăturile economice, politice şi religioase cu Bizanţul. în această etapă voievodatele româneşti, ca formaţiuni prestatale, evoluează de la voievodatele de mai mică întindere spre voievodatele mai întinse şi mai bine organizate, adică spre o organizare statală, aceea a unui singur voievodat.
Voievodatul după cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară.
Evoluţia voievodatului Transilvanieie trece într-o nouă etapă de dezvoltare o dată cu cucerirea sa de către regatul feudal maghiar, dar mai cu seama din a doua jumătate al sec. XI-lea. Acum, spre deosebire de perioada precedentă, penetraţia maghiarilor se desfăşoară sistematic în condiţiile în care regalitatea organizează statul după modelul societţii medievale apusene. Cucerirea Transilvaniei se afec treptat prin anexarea cetăţilor de apărare şi acţiunea de organizare a comitatelor, unităţi politico-administrative corespunzătoare judeţelor. Ele se organizează pe măsura înaintării din direcţia nord-vest, începând cu Bihorul, continuând cu Crasna şi Dăbâca, până târziu, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea.
Regalitatea maghiară a încercat să înlocuiască voievodatul cu forma de organizare a principatului, voievodul cu un principe. Documentele pomenesc în fruntea Transilvaniei un principe, o demnitate care, în raport cu tradiţia înrădăcinată a voievodatului, nu s-a dovedit viabilă. timp îndelungat, între anii 1113 şi 1176 documentele nu mai pomenesc nici principi, nici voievozi, dovadă a frământărilor care au avut loc în acest răstimp. în 1176 este pomenit Leustachiu voievodul, ceea ce a însemnat că regalitatea maghiară a fost obligată să revină la vechea formă de organizare românească. Vechea instituţie voievodală a fost transformată şi adaptată intereselor puterii regale maghiare. Voievodatul, ca formă de organizare, simbolizează autonomia faţă de regalitae şi perpetuarea unei instituţii politice specific româneşti.În fruntea Transilvanieie era un voievod având putere de suveran. demnitatea voievodală o exercitau adeseori adevărate dinstii, care aveau tendinţa de a se constitui într-o domnie separată de Ungaria. Astfel, voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea largi prerogative. Ultimul şi-a constituit o adecărată curte în cetatea de la Deva; el înccheie înţelegeri cu suveranii străini şi se opune regalităţii maghiare, exercitând atributele unui stat autonom care stăpânea cetăţi, oraşe şi domenii.
Menţinerea formelor autohtone de organizare. Rezistenţa românilor faţă de tendinţa regalităţii de organizare a voievodatului în forme ale feudalităţii apusene s-a manifestat prin menţinerea cnezatelor, voievodatelor şi a ţărilor româneşti în teritoriile mărginaşe. Astfel voievodatul, ca formă de organizare românească, continuă să existe; de exemplu, voievodatul Maramureşului. Acesta ne apare în sec. al XIV-lea puternic individualizat, în luptă cu regalitatea maghiară, care căuta să impună comitatul în locul voievodatului. Organizarea socială românescă se menţine în Ţara Haţegului, în Almaş şi în Ţara Făgăraşului. În sec. al XIII-lea Ţara Haţegului a fost integrată formaţiunii prestatele a lui Litovoi, iar Ţara Făgăraşului era în legătură cu Voievodatul lui Seneslau. Cnezatele, voievodatele şi ţările româneşti, în tot acest timp, îşi păstreayză autonomia lor politică, structura socială şi economică, în general formele specifice de organizare ale românilor. Ele sunt însă stânjenite în dezvoltarea lor de către regalitatea maghiară; când presiunea ajunge la apogeu, cnezii şi voievozii români trec la sud şi la est de Carpaţi, contribuind la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Treptat, românii nu mai participă la adunările de Stări (grupuri în care era organizată nobilimea), fiind excluşi astfel din viaţa politică.
Pe baza privilegiilor regale, decii şi saşii, aşezaţi alături de populaţia românească, s-au organizat politic, administrativ şi juridic. Aceste teritorii au rămas în afara autorităţii voievodale, constituind unităţi politico- administrative separate. Secui şi saşii manifestă tendinţe de lărgire a popriei autonomii, străduindu-se să obţină dreptul de a-şi alege conducătorii.
Aşadar, formarea voievodatului Transilvaniei a parcurs o evoluţie în timp, de la o primă etapă a voievodatelor româneşti la etapa organizării voievodatului ca instituţie autonomă, subordonată regalităţii. Voievodatul Transilvaniei, aşa cum îl cunoaştem în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea, s-a organizat pornind de la civilizaţia autohtonă de la care a moştenit forma de organizare. Acesteia i s-au adăgat noi elemente de organizare politică şi administrativă, impuse de regalitatea maghiară.
Chiar în noile împrejurări, voievodatul Transilvaniei îşi păstrează autonomia politică în cadrul regatului maghiar, orientându-se tot mai insistent spre Ţara Românească şi Moldova. Mai mult chiar, Almaşul şi Ţara Făgăraşului, încă din sec. al XIV-lea, sunt stăpânite de domnii Ţării Româneşti. În secolul următor, Ştefan cel Mare va deţine, în Transilvania, Ciceul, cu 40 de sate şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate. În sec. al XV-lea, voievodatul ajunge sub conducerea nobilimiii şi păturilor bogate privilegiate ale saşilor şi secuilor. Deşi românii sunt creatori ai avuţiei voievodatului. În autonomiile româneşti, în Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului sau în Banat şi Maramureş se menţin forme de organizare proprii, instituţii specifice româneşti. Românii continuă însă să se manifeste ca o forţă socială antifeudală în vremea răscoalelor ţărăneşti, iar prin cenzii lor constituie o forţă în lupta antiotomană.
Etapa voievodatelor româneşti. Originea voievodatului Transilvaniei trebuie căutată în împrejurările sec. al IX-lea, când sunt pomenite în izvoarele narative formaţiunile prestatale româneşti ale lui Glad, Menumorut şi Gelu, urmate, pe la sfârşitul sec. al X-lea şi începuturile sec. al XI-lea, de alte două voievodate, unul în mijlocul Transilvaniei- cu centrul la Alba Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena. Aceste două voievodate înglobau teritoriile fostelor voievodate, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Săpăturile arheologice au scos la iveală şi alte cetăţi, ca Ţeligrad, Moigrad şi Moreşti. Izvoarele narative ne dau informaţii despre organizarea internă a voievodatului bănăţean, precum şi despre legăturile economice, politice şi religioase cu Bizanţul. în această etapă voievodatele româneşti, ca formaţiuni prestatale, evoluează de la voievodatele de mai mică întindere spre voievodatele mai întinse şi mai bine organizate, adică spre o organizare statală, aceea a unui singur voievodat.
Voievodatul după cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară.
Evoluţia voievodatului Transilvanieie trece într-o nouă etapă de dezvoltare o dată cu cucerirea sa de către regatul feudal maghiar, dar mai cu seama din a doua jumătate al sec. XI-lea. Acum, spre deosebire de perioada precedentă, penetraţia maghiarilor se desfăşoară sistematic în condiţiile în care regalitatea organizează statul după modelul societţii medievale apusene. Cucerirea Transilvaniei se afec treptat prin anexarea cetăţilor de apărare şi acţiunea de organizare a comitatelor, unităţi politico-administrative corespunzătoare judeţelor. Ele se organizează pe măsura înaintării din direcţia nord-vest, începând cu Bihorul, continuând cu Crasna şi Dăbâca, până târziu, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea.
Regalitatea maghiară a încercat să înlocuiască voievodatul cu forma de organizare a principatului, voievodul cu un principe. Documentele pomenesc în fruntea Transilvaniei un principe, o demnitate care, în raport cu tradiţia înrădăcinată a voievodatului, nu s-a dovedit viabilă. timp îndelungat, între anii 1113 şi 1176 documentele nu mai pomenesc nici principi, nici voievozi, dovadă a frământărilor care au avut loc în acest răstimp. în 1176 este pomenit Leustachiu voievodul, ceea ce a însemnat că regalitatea maghiară a fost obligată să revină la vechea formă de organizare românească. Vechea instituţie voievodală a fost transformată şi adaptată intereselor puterii regale maghiare. Voievodatul, ca formă de organizare, simbolizează autonomia faţă de regalitae şi perpetuarea unei instituţii politice specific româneşti.În fruntea Transilvanieie era un voievod având putere de suveran. demnitatea voievodală o exercitau adeseori adevărate dinstii, care aveau tendinţa de a se constitui într-o domnie separată de Ungaria. Astfel, voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea largi prerogative. Ultimul şi-a constituit o adecărată curte în cetatea de la Deva; el înccheie înţelegeri cu suveranii străini şi se opune regalităţii maghiare, exercitând atributele unui stat autonom care stăpânea cetăţi, oraşe şi domenii.
Menţinerea formelor autohtone de organizare. Rezistenţa românilor faţă de tendinţa regalităţii de organizare a voievodatului în forme ale feudalităţii apusene s-a manifestat prin menţinerea cnezatelor, voievodatelor şi a ţărilor româneşti în teritoriile mărginaşe. Astfel voievodatul, ca formă de organizare românească, continuă să existe; de exemplu, voievodatul Maramureşului. Acesta ne apare în sec. al XIV-lea puternic individualizat, în luptă cu regalitatea maghiară, care căuta să impună comitatul în locul voievodatului. Organizarea socială românescă se menţine în Ţara Haţegului, în Almaş şi în Ţara Făgăraşului. În sec. al XIII-lea Ţara Haţegului a fost integrată formaţiunii prestatele a lui Litovoi, iar Ţara Făgăraşului era în legătură cu Voievodatul lui Seneslau. Cnezatele, voievodatele şi ţările româneşti, în tot acest timp, îşi păstreayză autonomia lor politică, structura socială şi economică, în general formele specifice de organizare ale românilor. Ele sunt însă stânjenite în dezvoltarea lor de către regalitatea maghiară; când presiunea ajunge la apogeu, cnezii şi voievozii români trec la sud şi la est de Carpaţi, contribuind la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Treptat, românii nu mai participă la adunările de Stări (grupuri în care era organizată nobilimea), fiind excluşi astfel din viaţa politică.
Pe baza privilegiilor regale, decii şi saşii, aşezaţi alături de populaţia românească, s-au organizat politic, administrativ şi juridic. Aceste teritorii au rămas în afara autorităţii voievodale, constituind unităţi politico- administrative separate. Secui şi saşii manifestă tendinţe de lărgire a popriei autonomii, străduindu-se să obţină dreptul de a-şi alege conducătorii.
Aşadar, formarea voievodatului Transilvaniei a parcurs o evoluţie în timp, de la o primă etapă a voievodatelor româneşti la etapa organizării voievodatului ca instituţie autonomă, subordonată regalităţii. Voievodatul Transilvaniei, aşa cum îl cunoaştem în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea, s-a organizat pornind de la civilizaţia autohtonă de la care a moştenit forma de organizare. Acesteia i s-au adăgat noi elemente de organizare politică şi administrativă, impuse de regalitatea maghiară.
Chiar în noile împrejurări, voievodatul Transilvaniei îşi păstrează autonomia politică în cadrul regatului maghiar, orientându-se tot mai insistent spre Ţara Românească şi Moldova. Mai mult chiar, Almaşul şi Ţara Făgăraşului, încă din sec. al XIV-lea, sunt stăpânite de domnii Ţării Româneşti. În secolul următor, Ştefan cel Mare va deţine, în Transilvania, Ciceul, cu 40 de sate şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate. În sec. al XV-lea, voievodatul ajunge sub conducerea nobilimiii şi păturilor bogate privilegiate ale saşilor şi secuilor. Deşi românii sunt creatori ai avuţiei voievodatului. În autonomiile româneşti, în Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului sau în Banat şi Maramureş se menţin forme de organizare proprii, instituţii specifice româneşti. Românii continuă însă să se manifeste ca o forţă socială antifeudală în vremea răscoalelor ţărăneşti, iar prin cenzii lor constituie o forţă în lupta antiotomană.
Bibliografie:
· Ovidiu Pecican
– “ Istoria romanilor” pag. 248-251
·http://ro.wikipedia.org/wiki/Formarea_statelor_medievale_rom%C3%A2ne%C8%99ti
Verdesescu
Miruna, cls. A VIII-a A
