"Hai, despre copilarie sa vorbim'' la Concursul National de Creatie Literara "Ion Creanga" din Braila

Sambata, 5 martie, incepand cu ora 14.30 a avut loc la Braila, la sediul Muzeului Brailei, festivitatea de premiere la Concursul "Hai, despre copilarie sa vorbim''. Ca in fiecare an, povestitorului Ion Creanga ii este dedicat acest concurs la care participa elevi din toata tara. In anul acesta s-au prezentat peste 2000 de elevi printre care si 3 targumureseni. Un binemeritat premiu I a fost obtinut de eleva scolii noastre,  Denisa Alexandra Moldovan din clasa a VIII-a A (prof. Codruta Baciut) pe care o felicitam . Iata si lucrarea care a fost premiata:

Bună! Sunt Hori şi am 9 anişori, iar această poveste nu va fi despre mine, aşa cum probabil mulţi se aşteaptă. Această poveste va fi despre un alt băieţel….despre frăţiorul meu.

      El, frăţiorul meu avea 9 ani, la fel ca şi mine, eram gemeni….eram prieteni, mai presus de orice legătură de sânge….eram ca un suflet în două corpuri. Dacă mă descriu pe mine…îl veţi regăsi pe el în acea descriere. Pentru începutul acestei poveşti am ales chiar începutul lui, al frăţiorului meu şi al meu.

      …

      Tata stătea tolănit în fotoliul lui mare din bibliotecă şi citea o carte intitulată ”Cum să fii un tată exemplar”. Având în vedere faptul că băieţelul lui , Hori, după cum s-au decis ulterior, avea să vină pe lume cât mai curând. Dintr-o dată auzi un strigăt din bucătărie, după care apăru mama în uşa bibliotecii şi spuse:

     -Vine!....

     -Cine vine? Întreabă tata panicat.

     -Copilul!

     -Vineee!!!!!!!începu tata să sară în sus, însă nici acum nu ştim dacă de bucurie sau din cauza panicii.

     -Cinee??? întreabă şi mama la rândul ei.

     -Păi, copilul, nu tu ai spus asta?!

     -Aa…ba da, vine….

     -Rămâi exact unde eşti…mă duc la vecina! anunţă tata.

     -De ce?

     -Să îi cer ajutorul….nu e logic?

     -Du-te şi adu maşina să mergem la spital…nu e logic? îi spuse mama sarcastică.

 După nici un o jumătate de oră…tata putea să îşi privească pentru prima dată cei doi fii.

     -Doi fii?! îl întrebă tata pe doctor,…Oare mi-am uitat ochelarii acasă, şi acum văd dublu?

     -Da domnule…doi fii frumoşi şi sănătoşi….şi…nu, nu v-aţi uitat ochelarii acasă…sunt exact acolo unde i-aţi lăsat…pe ochi.

     -Am doi fii…doi….domnule doctor, vă daţi seama ce
înseamnă asta?!...exclamă tata….înseamnă că bucuria mea de a fi tată se amplifică... cu doi...

     -La fel şi îndatoririle, domnule, spuse doctorul…însă tata nu îl băgă în seamă…

     -Doi fii frumoşi….Hori şi….Hori şi….Hori şi Loli!

Aşa a venit frăţiorul meu pe lume…el a fost darul lui Dumnezeu pentru familia mea.

…

Loli stătea în faţa televizorului -ca de obicei….marţea şi joia. De la ora 10 dimineaţa…tot timpul îl găseşti în faţa televizorului când se difuzează “Arhelologii şi cele mai mari descoperiri”….Spre deosebire de alţi copii…el, chiar dacă avea doar 3 ani, ştia deja ce va fi când va creşte mare. Era atât de concentrat încât abia auzi când intră mama în cameră.

     -Ce vrei să te cân faci vei creşte mare, Loli? Îl întreabă mama, ca de fiecare dată când îl vede că se uită la televizor. El nu se uită niciodată la televizor…doar, bineînteles, marţea şi joia de la 10.

     - Alheolog!...mami, mami,ialăşi ai uitat…asta ai întlebat şi data tlecută, o informă Loli….bine, cu mici dificultăţi în a rosti litera “r”.

“Frăţiorul meu, Loli, arheologul care a descoperit  cel mai mare artefact” îmi spuneam eu mereu în gând.

Într-o zi a venit la mine cu un lemn şi nişte cuie şi mi-a spus:

     -Hori, nu vrei să ne construim o căsuţă în copacul din spatele casei?...Stejarul din spatele casei era înalt şi cu un trunchi gros….ne căţăram mai tot timpul în el. Pe atunci Loli avea, la fel ca şi mine, abia împliniţi 8 ani, şi poate o să vă întrebaţi cum vom reuşi să construim o asemenea casă…însă noi nici nu am mai luat în calcul posibilitatea de a eşua…noi ne gândeam deja cum va fi după ce căsuţa va fi gata.

    -Cuie! spuneam eu…Ciocan!...Şurubelniţă!

Spre deosebire de Loli, eu eram priceput în ceea ce priveşte construcţiile…şi chiar dacă tata ne-a ajutat puţin…bine, puţin mai mult…căsuţa a fost terminată de mânuţele noastre, ca să zic aşa.  Căsuţa este perfectă…este mai mult decât credeam vreodată că vom reuşi să facem…căsuţa era rezultatul unei munci de o lună…era suma care rezulta atunci când adunam inteligenţa şi imaginaţia lui Loli, cu tenacitatea mea în ceea ce priveşte construcţia. Eram atât de entuziasmaţi că am reuşit să facem o căsuţă încât nu mai puteam să stăm liniştiţi nici o clipă…ba chiar am înfiinţat şi un club, Clubul C.M.T.F.D.I.U., mai pe limba adulţilor: Clubul Celor Mai Tari Fraţi Din Întregul Univers.

După acea mare reuşita a noastră, mama şi tata s-au decis să ne ducă într-un parc de distracţii pentru a ne răsplăti zilele de muncă….care fuseseră mai mult o plăcere pentru noi.

   -Drept răsplată, mâine vom merge toţi la Plon! ne-a spus mama a doua zi după ce am terminat căsuţa. Noi, bineînteles, deja eram în maşină şi ne gândeam că nu ne va ajunge timpul să ne dăm pe toate caruselele. Drumul până la parc dura aproximativ o oră….o oră în care cântam cu voioşie fiecare melodie de la radio….o oră în care să ne bucurăm în linişte de toate cele ce ne înconjoară.

  -Dă mai tare volumul la radio, mami! o rugă Loli pe mama, care, ca de obicei cedă uşor.

La radio se difuza  tocmai melodia preferată a mea şi a lui Loli…însă vocile noastre îi acopereau pe cei de la radio.Cine ne-ar fi auzit ar fi putut cu uşurinţă să creadă că aveam nişte talente ascunse…sau ceva de genul acesta…iar noi nu ne lăsam mai prejos …şi cântam mai tare, şi mai tare. Cântam, şi cântam….”Tată, mamă sunt sănătos! La voi mă tot gândesc! Ce vreau să fiu m-aţi întrebat! Răspunsul azi, l-aţi aflat! Căci vreu să fiuu faimooos!... Vreau să ajung până la soare şi să i-au premiul cel mare! Căci vreau să fiuu faimooos!”.....şi cântam aceste versuri cuprinşi de bucuria realizării căsuţei….şi eram siguri că acea căsuţa însemna doar primul pas pe drumul care ne va conduce acolo unde vrem noi .

…

Însă, fericirea s-a transformat cu adevărat într-un coşmar când am văzut  acea lumină albă şi orbitoare care se apropia din ce în ce mai mult de maşina noastră….şi simţeam cum spaima creşte înăuntrul meu…după care nu s-a mai auzit decât un –BUUM- şi totul a luat sfarşit…s-a lăsat o linişte …la fel de tăcută ca şi liniştea care se aşterne după o furtună teribilă…Nu îmi puteam da seama ce se întâmplă sau ce ar trebui să fac…adevărul era că tocmai făcusem un accident, şi nimeni nu spunea nici o vorbă…îmi era atât de teamă că poate eu sunt singurul care mai poate spune ceva.

 A trecut un an de la acel accident…şi după cum spuneam la început, acum am 9 ani…şi chiar dacă a trecut un an, îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat.

      -Mami? mă auzi? am întrebat-o eu.

      -Da, nu îţi face griji, bine?…nu te panica….încercă mama să mă liniştească. Apoi l-am auzit şi pe tata cum a scos un sunet răguşit. Însă atât a fost…nici un glas nu se mai auzea...şi atunci am ştiut.

Aşa cum am spus, a trecut un an de la accident, un an de când nu am mai auzit nimic…un an de când vocea lui nu mai răsună voios prin casă.

Această poveste este în memoria frăţiorului meu, Loli, a cărui inimi a încetat să mai bată acum un an. Acum sper doar că el a ajuns undeva unde va putea să devină un arheolog renumit şi undeva unde va putea sta în faţa televizorului în fiecare zi de marţi şi de joi.

Această poveste le mai este dedicată şi  tuturor oamenilor care au uitat cât de frumoasă este copilăria şi tuturor copiilor care nu au putut să se bucure de ea.

Denisa Alexandra Moldovan, cls. a VIII-a A