Este o zi însorită de primăvară. Tudor, un băiat cuminte
şi sfios, se plimbă de-a lungul unui pârâu care trece pe lângă pădure. Susurul
cristalin al apei îl linişteşte pe copil. El îşi bagă mâinile în apa limpede şi
rece, pentru a se răcori.
Deodată,
el vede un arbore batrân care încearcă să-i vorbească:
-Băiete, apropie-te, nu-ţi fie
frică!
Tudor se apropie de arbore cu
paşi mărunţi, dar siguri.
-Ia spune, copile, care este
numele tău? Ca şi copacii, şi oamenii trebuie să aibă un nume.
-Numele meu este Tudor. Dar al
tău?
-Eu sunt un stejar. Dar
majoritatea pomilor îmi spun „Bătrânul Stejar”. Câţi ani ai, Tudor?
-Am opt ani şi jumătate. Dar tu?
-Eu am o sută opt ani. Ştii tu,
micul meu prieten, prima oară eram o ghindă
într-un copac mândru şi fălos. Apoi, vântul m-a suflat şi am ajuns jos,
pe pământul rece şi umed. După aceea, am început să cresc. Mi-au apărut primele
frunzuliţe, care erau verzi ca iarba din dimineţile de vară. Apoi, după mai
mulţi ani eram un copac cu tulpina înaltă şi un coronament foarte bogat. Anii
au trecut ca gândul, iar eu am ajuns aşa cum mă vezi tu acum: un bătrân stejar
care spune poveşti de viaţă copiilor ca tine.
Tudor asculta cu mare atenţie
poveştile baătrânului copac. Dar s-a trezit la timp din visare pentru a pune
încă o întrebare:
-Tu ai avut copii?
-Sigur că da! Din ghindele mele
au ieşit nişte arbori mari şi frumoşi. Ştii tu, un prieten m-a întrebat odată
care este cea mai bună mamă pe care o poate avea cineva. Eu i-am spus că nu ştiu,
iar el a răspuns zicându-mi că pământul e cea mai bună mamă care a existat
vreodată. Ea ne dă apă, mâncare şi resurse pentru a trăi bine şi în siguranţă.
Tudor şi-a amintit că e deja ora
amiezii şi că stătea deja de două ore ascultând poveştile bătrânului stejar.
-Eu trebuie să plec, a zis Tudor.
-Bine, dar promite-mi că te vei
întoarce!
Băiatul încuviinţă din cap şi
porni înapoi pe cărarea pe care venise.
Primăvara începe odată cu
înţelepciunea unui arbore bătrân...
Anais Petricu, cls. a VI-a A
