Stop! Un murmur nedefinit ma tulbura. Sunetul
slab perceput de urechea mea se rezuma la deformate latraturi, acompaniate
parca de nedescrise cuvinte. Mister! Ma indrept spre fereastra, nutrind cu gandul
la dinozauri, zmei, dar pe cand ma uit, nu sunt decat colegii mei.
Dezamagita, insa resemnata deschid
oblonul, adineaori atat de fascinant. In josul geamului se ivesc doi dintre
poznasii - putin spus - clasei, mai degraba ai scolii. Unul dintre ei, este Rex
(dinozaurus rexus, mai exact, apelativul facand abatere de la distrugerea si
nimicirea provocata de animalul in sine). Isi obtinuse numele in urma disparitiei
celebrului mar de pe coltul catedrei, zadarnicind astfel aspectul stilistic al
clasei. Aceasta porecla i-a revenit ca urmare a conflictului cu furnicile flamanzite,
care ciugulesc grabite partea lor de ospat. Trebuie spus ca ora mesei se desfasoara
cu program prelungit pentru aceste vietuitoare, incadrandu-se intre orele sapte
si nouă, ocrotite fiind de lipsa ,,stomacului sigur nesatisfacut”. Sa nu uitam
insa, ca porecla a fost aprobata de consiliul clasei… Si totusi, a fost
abandonata datorita capacitatii fenomenale de ,,retinere” a pricinuitului.
Precum afirma:,,Totusi!”. Astfel, i-am acordat provizoriu pronumele ,,tu”. Mai
apoi, fragmentand, divizand, am atenuat situatia cu
vestitul „Rex”.
vestitul „Rex”.
Continuand insa… Cel de-al doilea poznas, s-a evidentiat si el prin porecla
acordata. La inceput, am acceptat, desi constransi de imboldul manifestat in
cuvinte a colegelor noastre, porecla ,,Dragutu’’. Pe parcurs insa, a devenit
stanjenitor. Mai ales pentru ca celorlalti
nu li se aduceau asemenea aprecieri, desi asteptate. In consecinta, am redus la ,,Dutu’’.
Iata astfel, domnule cititor, intitulat ,,critic’’, va readuc catre firul esential
al povestirii. Redand mirarea impartasita la sosirea lor neasteptata, am spus:
- Cum mi-ati ajuns în curte? Vreo tema la
matematica (prea curios) sau …v-ati ratacit?
- Ei, lasa glumele. Coboara jos. Ce zici?
- Pleonasm.
Si astfel, mi s-au dezvaluit doua priviri incrucisate, cu desavarsire
dezorientate. Dar i-am readus curand catre limanul atat de incetosat celor doi:
- Ia spuneti, de ce ati venit?
- Daca tot esti curioasa…
- Am de ales?
- Nu. Dar pot sa te intreb ceva?
- Tocmai ai facut-o .
- Atunci, mai am o intrebare din oficiu. Pot
sa ti-o adresez?
- S-a dus si aceea, am raspuns eu ironica. Dar,
oricum, te ascult…
- Vrei, nu vrei, intrebarea te priveste! Se
zvoneste ca in sat a sosit comitetul de evaluare a competentelor elevilor la
concursul ,,Cuvinte inrudite “, citi el sacadat de pe palma plina cu siraguri
de cuvinte.
- Nu e o noutate ! Totusi, cu ce scop ati
venit ?
- Am pus ramasag ca vei castiga.
- Cat?
- Tot laptele pe o luna!
- Vai de voi! Dar cornul cui ramane ?
- Noua.
- Iau eu jumatate, iar voi pastra si
laptele. Eu castig!
- Peste poate! Nu e targ cinstit! Negociem!
- Sigur, ,,domnilor”, nu va alarmati. Mai
degraba renunt la concurs. Multumiti? Satisfacuti?
- Dar premiul?
- Il cedez!
Si astfel, nedumeriti, au cugetat in graba o posibila solutie.
Supusii au grait
:
- Dar cum?! cornul se mananca singur?
- Depinde…
- Ai pofta?
- Nu te refuz! Atunci, intelegi, ne revedem maine la concurs.
- Nu ne dezamagi.
- Mai stii ! Am raspuns vioaie si mandra de
intelegerea facuta, lasandu-i pe cei doi în bezna lucie de afara.
Astfel, am inceput sa revad catastiful cu notite, asociind toate elementele
posibile pentru acest concurs. Am mancat cu gandul la omonime. M-am trezit
cugetand la paronime, iar pe drum fredonand metafore. Ajungand… De departe i-am zarit pe pretendentii la misteriosul
premiu. Necunoscuti, acestia m-au subestimat cu priviri dispretuitoare, derivate
totusi din invidie - tactica nereusita.
In fine, concursul incepe. Suntem
somati sa gasim cuvinte formate conform terminatiei structurii precedente: se
incepe cu ,,personificare”. Iar eu spun: reguli, contracandidatul meu: liric,
iar pretendentul din urma: iconom. Si gata, acesta este eliminat, caci regulile
concursului accepta doar cuvinte ce alcatuiesc gramatica limbii romane sau
literatura romana. Mai exact, cuvintele cheie ale definitiilor. S-a reinceput
de la cuvantul: neologisme, iar eu am continuat cu: metafore, contracandidatul
cu: regionalisme. Urmez eu… dar ezit. Atunci, optimista, imi repet in minte: „Eu
stiu!”, „Eu pot!”, „Eu voi reusi!”, pastrand astfel speranta victoriei. Nu!
Cuvintele ma ocolesc, cautand nu le gasesc. Ei bine, acesta a fost inceputul
decaderii. Si nu am castigat!
Resemnata, mi-am indrumat pasii catre
casa. Acolo imi regasesc colegii infuriati si plini de reprosuri. „Merit,
merit, merit!” a fost tot ce am putut cugeta. Nimic mai mult… Toti, dezamagiti, m-au privit melancolic, cuvintele
lor fiind un ecou puternic in orgoliul meu.
Dar timpul m-a schimbat. Ironia s-a sters
din umbra mea, atragand dupa sine egoul cu care eram obisnuita. Si iata cum virtutea
si-a făcut loc in mine. Ce contrast! Si totusi nu regret nimic… am devenit un
alt eu.
Roxana Farcas, cls. a VIII-a B
*Mentiune la Concursul de poezie si
eseu pentru elevi si studenti „Serafim Duicu”
