O frunză zboară spre apus, pe vântul fericit că e iar
toamnă. Dacă o ţine tot aşa, va ajunge curând la vechiul ei prieten din
copilărie, stejarul.
Norii sunt cearşaf pe soare. Unul, mai jucăuş din fire,
fuge acum pe cer să prindă vântul care a ieşit şi el la joacă. Castanul, din privire a
îmbătrânit, pare tot mai gol, fără podoabă. O pasăre trubadură se aşază pe
creanga lui lipsită de putere. Încearcă să-i spună ceva, dar el nu prea are chef de
vorbă acum. Ar povesti, dar vorba nu e cel mai bun lucru acum. E obosit şi vrea să se
odihnească puţin. Cu toată agitaţia asta numită toamnă, a cam slăbit din
puteri. A aşternut visului un loc în
palmele sufletului, odată tânăr şi lipsit de griji al lui. Aşteaptă acum emoţii
în secunde, descoperă lumină printre spaţii goale, mângâie greşeli, citeşte
veselie printre culori de cuvinte şi pune punct optimist finalului...
E deja târziu... un stol
grăbit de păsări se îndreaptă spre răsărit. Frunzele s-au adăpostit sub scoarţa
căzută de pe stejarul de unde obişnuiau ele să colecţioneze viermişori. Un
strop de rouă şi-a făcut culcuş în părul castaniu al uneia dintre jucăuşele
frunze.
O creangă îşi întinde
braţul,a amorţit de la gândul că vine iarna, că nu va mai putea să se joace cu
prietenii ei pe afară până târziu. Melancolia şi-a făcut loc în sufletele
tuturor iubitorilor de vară, de căldură.
Stelele, pistruii nopţii, i-au făcut o vizită lunii în amintirea unei zile răcoroase de toamnă.
Stelele, pistruii nopţii, i-au făcut o vizită lunii în amintirea unei zile răcoroase de toamnă.
Ligia Ungur, clasa a VII-a B
Mentiune,
Concursul de poezie si eseu pentru elevi
si student, „Serafim Duicu”
