Mă plimbam prin parc când am văzut doi
copii care vroiau să rupă un puiet. Un om bătrân îi mustra pe cei doi şi îi
trimise afară din parc. Bătrânul era foarte dezamăgit.
M-am
apropiat de
puiet şi, am auzit un suspin. Era al copacului.
Plângea.
-
De ce plângi? l-am întrebat, curios.
-
Nu i-ai văzut pe copiii aceia răi? Erau gata, gata să-mi pună capăt zilele. Mă
bucur de fiecare dată când văd un copil care plantează sau îngrijeşte
floricele. Uite, de exemplu, această floare. A fost plantată de un băieţel,
ieri. Ai putea să vorbeşti cu ea? E foarte supărată.
-
Bună, floricico! De ce eşti atât de tristă?
-
Cum să nu fiu, când atâtea surori şi fraţi îmi mor?!
-
Cine ar avea aşa suflet încât să omoare o asemenea plantă gingaşă?
-
Copiii precum eşti şi tu! Din fericire, tu nu ai sufletul rău cum îl au ei. Tu
eşti bun şi nu ne-ai face niciodată rău!
-
Îţi mulţumesc, floricico! Vorbele tale îmi mângâie sufletul.
Tocmai
atunci, pe acolo trecu un câine. Când văzuse floarea, o rupse cu dinţii şi o
aruncă, cât-colo. M-am dus la căţel şi, parcă nici lui nu-i venea să creadă ce
făcuse.
Ziua
următoare, am plantat cu câinele, o floare nouă: floarea PRIETENIEI!
Serafim Hancu , cls. a V-a A
