Pomii erau unşi cu zăpadă asemenea oalelor în care bunica smântânea laptele. Un fulg se prindea de altul de crenguţa pomului. S-a făcut mare, tot mai mare până a devenit o prinţesă în cea mai fină dantelă. Rochia ei era ţesută din milioane de fulgi sclipitori. Era de o rară frumuseţe, dar, de gheaţă. O clipă nu stătea locului.
Din spatele casei se auzeau râsete şi glasuri de copii. Cu emoţie m-am întors din lumea viselor. Bunica mi-a adus haine groase şi ciorapi împletiţi cu mâinile ei trudite. Era momentul să mă alătur prietenilor mei.
Zăpada cobora lin din cer şi cu o mantie albă şi pufoasă acoperea pârtia. Urmele lăsate de săniuţă erau iar şi iar acoperite de fulgii albi rătăcitori. Era atâta voioşie încât numărul copiilor sporea mereu. Săniuţele vuiau într-un şirag pe pârtia alunecoasă. Urcuşul nu mi se părea deloc greu. Bujorii din obraji mărturiseau dragostea noastră pentru săniuş.
Mirosul colacilor abia scoşi din cuptor ne-au amintit de momentul mult aşteptat, umblatul cu colinda. Pe cât de repede s-a umplut pârtia de săniuţe cu câteva ore în urmă tot aşa au şi dispărut. Fiecare am pornit la casele noastre.
Bunica m-a aşteptat cu drag. Eram bucuria nesfârşită, lumina ochilor ei senini. De la ea am moştenit zâmbetul larg şi faţa luminoasă. Dorea să facem o ultimă repetiţie a colindelor, dar asta după ce s-a asigurat că m-am înfruptat din bunătăţile gătite. Doamne, şi-acum le mai simt gustul şi mirosul.
Obiceiul colindatului era dorul care mocnea în sufletul fiecărui copil de un an de zile. Alături de prietenii de pe pârtie am urat bucuria Naşterii Domnului, la fiecare casă în care lampa era aprinsă.
Justiniana Hancu,cls. a V-a A
