Cu mult timp în urmă, trăia într-un ţinut îndepărtat, un rege şi o regină ninşi de zile. Cât era ziulica de lungă, mereu îi vedeai îngânduraţi. Mulţi nu-i înţelegeau: palatul în care trăiau le oferea tot comfortul, slujbaşii le erau fideli, întinderea regatului era în siguranţă iar despre popor nu mai încape vorba: îi iubeau precum lumina zilei.Cu toate acestea bătrâneţile le erau umbrite de lipsa unui moştenitor.
Într-una din zile, pe când soarele se uita cu jind înapoi, la poarta palatului apăru o bătrânică amărâtă foc. Cu hainele ponosite, opincile peticite şi răspeticite, strângea ceva la piept ca şi când ar fi fost cea mai de preţ comoară a sa.
- Dacă mă aude cineva să se grăbească să-mi deschidă!
Trezit ca dintr-un somn adânc, întrucât rar treceau oaspeţi pe la castel, paznicul se grăbi să deschidă.
- Plin de uimire la văzul oaspetei, o întreabă:
- Ce vânt te-aduce pe-aici, mătuşă?
- Un vânt primăvăratic, mai aspru la
origini dar cu bătaie lungă şi dulce! - Nu prea mă price la desluşit vorbe aşa că fă bine şi vorbeşte-mi pe-nţeles!
- Păi, una-două peste rouă, eu trebuie să mă-nfăţişez înaintea stăpânului tău! Ai face bine să mă ajuţi ca să nu mai pierdem vremea căci timpul acesta, of! of! dar prea mult vorbesc şi ...ştii mata cum e cu vorba. Hai, că ne-apucă seara!
Se vede că cineva îi purta noroc mătuşii de-a dat taman peste Petru, cel mai îndrăgit slujbaş al regelui. Lui îşi vărsa stăpânul tot năduful. După trei bătăi scurte în uşă, Petru rosti cu glas domol:
- Stăpâne,cineva doreşte să-ţi vorbească!
- Astăzi nu aştept pe nimeni, Petru! Decât dacă ar fi de dincolo de acest tărâm blestemat pentru mine!
Petru, cunoscând durerea stăpânului şi ştiindu-se pe placul său, insistă:
- Cred că n-ai face rău să-ţi primeşti de această dată oaspetele. Cel puţin după înfăţişare, pare de când lumea şi cine ştie ce taine ascunde?
În tot acest timp, batrânica nu-şi luă mâinile de la piept şi atât de strânse erau, încât se albiră cu totul. De dincolo de uşă se auziră câţiva paşi grei şi-apoi o uşă mare se deschise. În ea apăru o figură impunătoare. Petru se retrase încet iar bătrâna se pomeni faţă-n faţă cu împăratul Spini.
- Ce pot face pentru tine, femeie?
- Să mă asculţi, stăpâne! Sunt trimisă să rezolv misterul nefericirii tale şi ale bunei împărătese.
- Of, nu! Am auzit de prea multe ori asta. Este prea târziu să-mi mai găsesc fericirea pe acest tărâm. Şi-apoi cine să te fi trimis tocmai la mine? Şi de ce acum?
- M-a trimis Stăpânul celor doua tărâmuri întrucât vrea să facă o punte peste marea de lacrimi vărsate de scumpa ta soţie!
Împăratul Spini, ridică din sprânceana dreaptă şi-şi pofti oaspetele misterios în biroul său. Pentru prima dată femeia coborî mâinile de la piept şi împăratul văzu că ţinea în ele un săculeţ.
-Ce ascunzi acolo?
-În acest săculeţ se află cheia misterului. Degetele lungi şi uscate desfăceau cu mare grijă şnurul săculeţului din care scoase trei boabe strălucitoare şi le întinse împăratului.
-Păstrează-le cu sfinţenie până în prima seară cu lună plină. Atunci, împreună cu împărăteasa ieşiţi în grădina din spatele palatului. O boabă o aruncaţi spre miazăzi, una spre miazănoapte iar ultima o puneţi în cel mai vechi ulcior din palt şi turnaţi peste ea apă proaspătă. Şapte dimineţi la rând, împărăteasa va bea câte trei guri de apă iar ce rămâne după a şaptea zi o va turna la rădăcina trandafirului de sub geamul ei. În a opta zi împărăteasa va rămâne grea iar după nouă luni va naşte o scumpete de fată. Ea vă va răsplăti toate aşteptările. Cu un singur lucru să aveţi grijă: să nu o ţineţi doar pentru voi. Ea va avea o mare dragoste faţă de oameni.
Împăratul a ascultat cu mare atenţie sfaturile femeii şi când vru s-o întrebe cum poate răsplăti atâta bunătate, nu mai avu pe cine. Bătrâna dispăru! Se mâhni împăratul însă se grăbi să-i împărtăşească totul soţiei sale.
Împărăteasa primi cu emoţie cele spuse şi făcu întocmai. Zilele fugeau, săptămânile zburau şi împărăţia regelui Spini trăia cea mai mare împlinire. Bătrâneţile lor au fost răsplătite cu o fetiţă bălaie ca o rază de soare. Părinţii fetei sorbeau fiecare clipă alături de fiica lor care creştea într-o zi cât alţii-ntr-un an.
Gingăşia, căci aşa se numea mica prinţesă, era foarte prietenoasă. Trecea zilnic prin bucătărie, pe la grajdurile cu animale, prin grădina palatului arătând dragoste tuturor. Dorea să cunoască şi alţi oameni. Adesea, când părinţii ei se odihneau cobora în sat şi intra în vorbă cu localnicii. În scurtă vreme s-a făcut cunoscută. Toţi o iubeau iar ea mereu avea o vorbă bună pentru fiecare. Niciodată nu era tristă şi găsea mereu prilej de mulţumire.
Împăratul nu putea accepta purtarea Gingăşiei şi-i interzise să mai iasă din palat. A fost vestea cea mai tristă pentru mica prinţesă. Cum să nu-i mai întâlnească pe cei pentru care mereu avea o vorbă bună? Nu i-a mai rămas decât să spere că într-o zi tatăl ei se va răzgândi şi totul va fi ca şi mai înainte.
În palat domnea o stare de tristeţe. Gingăşia nu mai era văzută nici de servitori, doar părinţii intrau şi ieşeau din camera ei. Într-o zi împăratul le-a spus că prinţesa se simte rău şi a slăbit foarte mult. Toţi erau trişti şi se rugau pentru ea. Sătenii i-au simţit cel mai mult lipsa. Au început să urce la palat şi să spună cât bine le-a făcut fiecăruia prin faptul că în orice situaţie se aflau îi determina să găsească o mulţumire.
Într-o noapte împăratul avu un vis în care o voce îi spunea: „nu ai voie s-o ţi-i pe fetiţă doar pentru tine. Ia de la trandafirul de sub geam trei petale, fierbe-le şi dă-i prinţese-i trei picături apoi redă-i libertatea”! Împăratul s-a trezit speriat şi i-a povestit totul soţiei sale. Au împlinit cele spuse în vis şi Gingăşia îşi revenea pe zi ce trecea. Cu toţii au înţeles cât bine a făcut ea. Era un adevărat remediu pentru oricine trecea printr-o clipă grea. „Jocul” pe care-l juca ea, „jocul mulţumirii” trebuia să-l joace cât mai mulţi oameni de aceea prinţesa nu putea fi închisă între zidurile palatului.
Împăratul şi împărăteasa nu numai ca i-au redat libertatea prinţesei de a ieşi din palat şi a-i vizita pe oameni, ci au dorit şi ei să-i ajute pe cei care aveau nevoie. Astfel că în împărăţia lor iubirea a devenit lucrătoare!
Serafim Hancu, cls. a IV-a A
