Apariţia şi organizarea voievodatului Transilvaniei
este rezultatul cristalizării relaţiilor feudale pe teritoiul de astăzi al
patriei noastre. Voievodatul, ca organizare a puterii centrale, este o
instituţie specifică statelor medievale româneşti, o creaţie care îşi are
începuturile în secolul al IX-lea.
Formarea voievodatului Transilvaniei
reprezintă unificarea formaţiunilor politice prestatale, cunoscute în sec. al IX-lea
- al XI-lea, subautoritatea unui voievod. Acest proces de unificare cunoaşte
două etape: una a voievodatelor româneşti şi a doua, care începe o dată cu
cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară.
Etapa voievodatelor româneşti.
Originea voievodatului Transilvaniei trebuie
căutată în împrejurările sec. al IX-lea, când sunt pomenite în izvoarele
narative formaţiunile prestatale româneşti ale lui Glad, Menumorut şi Gelu,
urmate, pe la sfârşitul sec. al X-lea şi începuturile sec. al XI-lea, de alte
două voievodate, unul în mijlocul Transilvaniei- cu centrul la Alba Iulia, iar
al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena.. Izvoarele narative ne
dau informaţii despre organizarea internă a voievodatului bănăţean, precum şi
despre legăturile economice, politice şi religioase cu Bizanţul. În această etapă voievodatele româneşti, ca formaţiuni prestatale, evoluează
de la voievodatele de mai mică întindere spre voievodatele mai întinse şi mai
bine organizate, adică spre o organizare statală, aceea a unui singur
voievodat.
Voievodatul după cucerirea
Transilvaniei de către regalitatea maghiară.
Evoluţia voievodatului Transilvaniei trece într-o
nouă etapă de dezvoltare o dată cu cucerirea sa de către regatul feudal
maghiar, dar mai cu seamă din a doua jumătate al sec. XI-lea. Acum, spre
deosebire de perioada precedentă, penetraţia maghiarilor se desfăşoară
sistematic în condiţiile în care regalitatea organizează statul după modelul
societăţii medievale apusene. Cucerirea Transilvaniei se face treptat prin
anexarea cetăţilor de apărare şi acţiunea de organizare a comitatelor, unităţi
politico-administrative corespunzătoare judeţelor. Ele se organizează pe măsura
înaintării din direcţia nord-vest, începând cu Bihorul, continuând cu Crasna şi
Dăbâca, până târziu, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea.
Regalitatea maghiară a încercat
să înlocuiască voievodatul cu forma de organizare a principatului, voievodul cu
un principe. Documentele pomenesc în fruntea Transilvaniei un principe, o
demnitate care, în raport cu tradiţia înrădăcinată a voievodatului, nu s-a
dovedit viabilă. timp îndelungat, între anii 1113 şi 1176 documentele nu mai
pomenesc nici principi, nici voievozi, dovadă a frământărilor care au avut loc
în acest răstimp.
În 1176 este pomenit Leustachiu
voievodul, ceea ce a însemnat că regalitatea maghiară a fost obligată să revină
la vechea formă de organizare românească. Vechea instituţie voievodală a fost
transformată şi adaptată intereselor puterii regale maghiare. Voievodatul, ca
formă de organizare, simbolizează autonomia faţă de regalitate şi perpetuarea
unei instituţii politice specific româneşti.
În fruntea Transilvaniei era un
voievod având putere de suveran. Demnitatea voievodală o exercitau adeseori
adevărate dinastii, care aveau tendinţa de a se constitui într-o domnie
separată de Ungaria.
Menţinerea formelor autohtone de
organizare.
Rezistenţa românilor faţă de tendinţa regalităţii
de organizare a voievodatului în forme ale feudalităţii apusene s-a manifestat
prin menţinerea cnezatelor, voievodatelor şi a ţărilor româneşti în teritoriile
mărginaşe. Astfel voievodatul, ca formă de organizare românească, continuă să
existe; de exemplu, voievodatul Maramureşului. Acesta ne apare în sec. al
XIV-lea puternic individualizat, în luptă cu regalitatea maghiară, care căuta
să impună comitatul în locul voievodatului. Organizarea socială românescă se
menţine în Ţara Haţegului, în Almaş şi în Ţara Făgăraşului. În sec. al XIII-lea
Ţara Haţegului a fost integrată formaţiunii prestatele a lui Litovoi, iar Ţara
Făgăraşului era în legătură cu Voievodatul lui Seneslau. Cnezatele,
voievodatele şi ţările româneşti, în tot acest timp, îşi păstrează autonomia
lor politică, structura socială şi economică, în general formele specifice de
organizare ale românilor. Ele sunt însă stânjenite în dezvoltarea lor de către
regalitatea maghiară; când presiunea ajunge la apogeu, cnezii şi voievozii
români trec la sud şi la est de Carpaţi, contribuind la formarea statelor
medievale Ţara Românească şi Moldova. Treptat, românii nu mai participă la
adunările de Stări (grupuri în care era organizată nobilimea), fiind excluşi
astfel din viaţa politică.
Pe baza privilegiilor regale, dacii şi saşii, aşezaţi alături de populaţia
românească, s-au organizat politic, administrativ şi juridic. Aceste teritorii
au rămas în afara autorităţii voievodale, constituind unităţi politico-
administrative separate. Secui şi saşii manifestă tendinţe de lărgire a popriei
autonomii, străduindu-se să obţină dreptul de a-şi alege conducătorii.
Aşadar, formarea voievodatului
Transilvaniei a parcurs o evoluţie în timp, de la o primă etapă a voievodatelor
româneşti la etapa organizării voievodatului ca instituţie autonomă,
subordonată regalităţii.
Voievodatul Transilvaniei îşi păstrează autonomia politică în cadrul
regatului maghiar, orientându-se tot mai insistent spre Ţara Românească şi
Moldova. Mai mult chiar, Almaşul şi Ţara Făgăraşului, încă din sec. al XIV-lea,
sunt stăpânite de domnii Ţării Româneşti. În secolul următor, Ştefan cel Mare
va deţine, în Transilvania, Ciceul, cu 40 de sate şi Cetatea de
Baltă, cu 7 sate. În sec. al XV-lea, voievodatul ajunge sub conducerea
nobilimiii şi păturilor bogate privilegiate ale saşilor şi secuilor.
În autonomiile româneşti, în Ţara
Haţegului, Ţara Făgăraşului sau în Banat şi Maramureş se menţin forme de
organizare proprii, instituţii specifice româneşti. Românii continuă însă să se
manifeste ca o forţă socială antifeudală în vremea răscoalelor ţărăneşti, iar
prin cenzii lor constituie o forţă în lupta antiotomană.
