Dacă am încerca, în câteva rânduri, să scoatem în evidenţă faptele numeroase şi încurcate, ca vremurile care erau aşa de repede schimbătoare în care a trăit, o înţelegere unitară a domniei şi a figurii lui Mircea, ne dăm seama cât este de anevoios acest lucru. A trăit la încrucişare de vremi, vine în scaun în mijlocul unei lumi balcanice creştine, cu state în plină dezvoltare, când turcii erau departe de graniţele noastre şi sfârşeşte în toiul unei lupte cu păgânii. A trebuit în politica sa să ţină seama de schimbări repezi şi neaşteptate, ridicarea Poloniei unită cu Litvania, care până la dânsul nici nu era vecină cu ţările române, apoi perioadele repezi de ridicare şi de decădere din Ungaria şi mai ales de schimbările din împărăţia păgână: triumful lui Baiazid şi prăbuşirea lui, luptele pentru tron şi, în sfârşit refacerea imperiului. Mircea a trebuit să se adapteze la o lume ce se schimba mereu şi de care depindea adesea viaţa şi libertatea ţărilor noastre. El, stă la început, la începutul apărării seculare împotriva turcilor, la începutul politicii de rivalitate pentru ţările noastre între puternicii vecini creştini (leahul şi ungurul).
Despre Mircea însuşi ştim prea puţin. Cunoaştem faptele sale, adică rezultatele personalităţii sale, dar pe omul dinăuntru îl cunoaştem prea puţin. Numai două scrisori ne-au rămas de la Mircea, în afară de tratate şi hrisoave oficiale scrise după tipicul îndătinat: scrisoarea rezumată de Sigismund prin care-i cerea ajutor acestuia împotriva turcilor şi scrisoarea de dezvinovăţire adresată regelui Vladislav al Poloniei. În ele vedem un om energic şi credincios, cu încredere în fapta lui, cu limbaj popular, familiar cu împăraţii şi cu regii, un om al pământului său.
În lupta lui Mircea aflăm trei caracteristici de temelie, pe care le regăsim la toţi marii conducători ai neamului nostru de atunci înainte: e întâi luptătorul pentru creştinătate, cel ce se află de santinelă în postul cel mai înaintat al Europei. Ca şi Ştefan, Ioan Corvin şi Mihai, el
apără creştinătatea întreagă. El apoi e un adunător de pământ românesc, în Făgăraş şi Amlaş, în Dobrogea, în Câmpiile Chiliei; un protector pentru Moldova şi Ardeal. E un diplomat: conducător al unei ţări mici, trebuie să ştie să se strecoare între ambiţiile hrăpăreţe ale vecinilor mai mari şi mai puternici.
apără creştinătatea întreagă. El apoi e un adunător de pământ românesc, în Făgăraş şi Amlaş, în Dobrogea, în Câmpiile Chiliei; un protector pentru Moldova şi Ardeal. E un diplomat: conducător al unei ţări mici, trebuie să ştie să se strecoare între ambiţiile hrăpăreţe ale vecinilor mai mari şi mai puternici.
Aflăm că Mircea „în politică era un cuceritor, cu
sabia lărgeşte hotarele, cucereşte ţări care nu fuseseră nicicând ale strămoşilor lui din scaunul domnesc, trece hotarul de ape al Dunării şi se aşează cu temei dincolo. Cutează să gândească, el cel mic, la stăpânirea împărăţiei turceşti, înlătură un sultan, ridică pe altul, apoi pe al treilea. Oştile lui luptă pe Cornul de Aur lângă Bizanţ şi la Salonic. O asemenea politică n-a mai făcut nimeni, n-a mai gândit-o nici un domn român.”[4]
sabia lărgeşte hotarele, cucereşte ţări care nu fuseseră nicicând ale strămoşilor lui din scaunul domnesc, trece hotarul de ape al Dunării şi se aşează cu temei dincolo. Cutează să gândească, el cel mic, la stăpânirea împărăţiei turceşti, înlătură un sultan, ridică pe altul, apoi pe al treilea. Oştile lui luptă pe Cornul de Aur lângă Bizanţ şi la Salonic. O asemenea politică n-a mai făcut nimeni, n-a mai gândit-o nici un domn român.”[4]
“Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singurul stăpânitor Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind toata Ţara Ungrovalahiei şi părţile de peste munţi (parte din Ardeal), încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, şi Banatului de Severin domn, şi pe amândouă părţile peste toata Podunavia (Dunărea) până la Marea cea mare şi cetăţii Darstorului stăpânitor”[4]. Acesta este Mircea cel Bătrân şi aceasta este impunătoarea titulatură prin care era recunoscut domnitorul sub care, între 1386 şi 1418, Ţara Românească a atins cea mai mare întindere din toate timpurile.
Ca o sinteză a istoriei româneşti din sec. al XIV-lea, se afirmă cârmuirea lui Mircea cel Bătrân, după toate probabilităţile, la 23 septembrie 1386. Ea reprezenta un maximum al dezvoltării statului muntean şi ca întindere teritorială şi ca putere militară; în acelaşi răstimp, viaţa economică şi cultural-religioasă cunosc manifestări importante.
Faptul dominant pentru existenţa şi relaţiile externe ale Ţării Româneşti în anii lui Mircea îl constituie ameninţarea otomană. Turcii reprezentau însă, spre finele secolului al XIV-lea, cea mai puternică şi ofensivă forţă militară a sud-estului european, ca atare, Mircea a fost obligat după trei decenii de luptă să stabilească un modus vivendi, o reglementare politică a raporturilor cu noii stăpâni ai Peninsulei Balcanice. Manifestările politicii sale externe au avut o singură direcţie însă. Pe lângă preocuparea principală, combaterea primejdiei turceşti - se adaugă firesc raporturile cu Ungaria, Polonia, Moldova. Până în 1394 punctul de greutate îl constituie colaborarea cu polonii. Din 1395 intervine alianţa cu Ungaria, fără însă ca relaţiile prieteneşti cu Polonia să fie scăzute.
Prima etapă a fost realizata la 10 dec 1389 în oraşul polon Radom, unde se semnează „un legământ de prietenie nestrămutată, care să ţină de amândouă părţile în veci nestricat”. Fiecare parte promitea celeilalte, la cerere, ajutor cu „toată puterea şi forţele sale”.
Între timp, ameninţarea dinspre sud crescuse: chiar în 1390 otomanii operaseră în taratul bulgar de la Vidin. În 1391, Firuz-bei, l-a rândul său, plecând din vilaetul (district) Vidin şi trecând peste apa Dunării, a făcut o incursiune în ţinuturile Ţării Româneşti care se aflau în faţă şi s-a închinat apoi la înalta curte a sultanului cu tot felul de prazi.
Reacţia lui Baiazid lderim nu întârzie, în 1393 cucereşte Tîrnovo, după un asalt sângeros, iar prizonier pe ţarul Şişman şi instaurează paşalâcul în Bulgaria de răsărit. Apoi asediază şi cuprinde Silistra, populaţia oraşului este în cea mai mare parte masacrată, deşi sultanul se învoise s-o lase să plece cu bunurile ei şi chiar cu armele. În următorul an, 1394, conduce personal marea expediţie împotriva românilor. Bătălia hotărâtoare a avut loc la Rovine, în ziua de 10 octombrie 1394. Victoria a fost a lui Mircea, turcii nu au putut sfărâma oastea româna aşa încât să poată ocupa ţara. O recunosc indirect şi unii cronicari ai lor (Enveri): „când s-a lăsat noaptea, cele două oştiri s-au despărţit una de alta”, „deşi au fost învinşi, ei(ghiaurii) s-au întors iarăşi şi s-au aşezat din nou acolo cu multă strădanie”.[4]
Dar rezistenţa îndârjită a românilor l-a determinat pe Baiazid să nu mai continue campania şi să opteze pentru soluţia instalării unui nou voievod. Astfel Mircea cel Bătrân pierde tronul pentru Vlad Uzurpatorul.
Între timp Mircea încheie la 7 martie 1395, la Braşov, în condiţii de egalitate deplină, un tratat de alianţă cu regele Ungariei, Sigismund de Luxembourg. Dacă regele va merge personal în campanie, atunci şi domnul român va veni personal, cu trupele sale, în lipsa celor doi suverani, armatele vor coopera sub comandanţii obişnuiţi. Efectivele ungare vor avea asigurată libera trecere şi aprovizionarea „în părţile Dobrogei sau pe orice alte pământuri, cetăţi, ţinuturi, trecători, limanuri şi în orice alte locuri supuse stăpânirii şi ascultării"[4].
La 13 august Sigismund se afla la Orşova. La Dunăre aşteaptă Mircea cu oastea sa. Vidinul este ocupat fără greutate, Rahova cade de asemenea, apoi, timp de 16 zile urmează asediul cetăţii Nicopole, pe uscat şi pe Dunăre. Întâlnirea celor două armate are loc la 25 septembrie 1396. Domnul român ceruse să atace el cel dintâi şi Sigismund a încuviinţat bucuros această dorinţă. Mulţi şi-au pierdut viaţa, pribegind prin munţi, până au căzut morţi. Un număr mult mai mare au fost luaţi prizonieri. Mircea îşi restabileşte autoritatea întregii ţări (octombrie 1396-ianuarie 1397), îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul.
Mircea cel Bătrân s-a amestecat în conflictul dintre fii lui Baiazid. Sultanul fusese înfrânt de mongoli şi luat prizonier. Fiii săi vor disputa tronul, iar Mircea îl va susţine pe Musa, dar din păcate tronul va fi ocupat de Mehmed. Pentru a întări alianţa cu Moldova, Mircea îl va sprijini în 1399 pentru tronul Moldovei pe Alexandru cel Bun. Mircea a continuat expediţiile la sudul Dunării însă prezenţa sultanului Mehmed al 2-lea la tronul I Otoman, îl vor determina pe Mircea ca spre sfârşitul domniei să încheie pace şi să accepte plata tributului. Semnificaţia plăţii tributului era: 1. răscumpărarea păcii; 2. nu era afectată organizarea internă a Ţării Româneşti.
Mircea a închis ochii la 31 ianuarie 1418 şi a fost înmormântat, în ziua de 4 februarie, la Cozia, într-un sarcofag de piatră, cioplit ca în Occident. Chipul i se vede pe peretele ctitoriei. Pe cap, Domnul poartă coroana cu cinci vârfuri. Alături de Domn este fiul său Mihail. Amândoi susţin o biserica în miniatură, reprezentând Cozia, ctitoria lui.
Bibliografie:
1. Panaitescu P.P., Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000
2. Rezachevici Constantin, Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I, secolele XIV – XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001
3. Prof. univ. Ştefan Pascu, prof.univ. Ion Ionaşcu, conf.univ. Constantin Cihodaru, conf.univ. Gheorghe Georgescu-Buzău, Ministerul Învăţământului, Istoria medie a Rumâniei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.
4. Adina Berciu-Drăghicescu, Liliana Trofin, Culegere de documente privind Istoria românilor secolele XIV-XVI, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006
Cristina Oprea ,cls.a VIII-a B
Cristina Oprea ,cls.a VIII-a B
