Era ora 17 si un cer de un albastru minunat se zarea dupa fereastra mea. Soarele mai stralucea puternic, dar incetul cu incetul incepea sa scada, sa se scufunde parca, in oras.

         Au trecut mai multe avioane deasupra orzontului, care lasau in urma o dreapta paralela cu solul, portocalie. Cum treceau, aveam impresia ca se ascund dupa acea padure, ca le asteapta ceva fericire, un fel de mister nedezlegat care asteapta, si asteapta avionul potrivit, are de oferit roade insutiite odata cu aflarea misterului de dupa codrul cel batran fara culoare, cel pe care ar vrea sa il coloreze.

         Dar avioanele trec, una dupa alta, si padurea ramane trista, la fel ca si ziua, incepe sa se intunece.

        Apune soarele…

        Cerul seamana cu un teritoriu pe care se desfasoara

un razboi, punctul cel mai inalt este sic el mai luminat, iar cerul incepe sa se intunece cum coboara spre pamant. Dintr-o culoare asemantoare cu albul, vine nuantarea, galben-portocaliu, violet si incepe noaptea.

         In acest timp doua avioane se apropie una de alta din directii opuse, inima imi bate, ma gandesc la c ear putea fi mai rau, dar totodata imposibil, ciocnirea. Ea nu are loc, spre usurarea mea, cele doua avioane se indeparteaza usor, nici nu e chip sa se atinga.

       Soarele inca apune si lanseaza cu ultimele lui raze, reflexe rosiatice asupra cerului.

       In aceasta jumatate de ora, in acest interval de timp in care s-au petrecut atat de multe, am studiat intr-un fel venirea noptii, venirea noptii intunecate. Cea care ne-ar lasa sa orbim daca nu ar exista sursele de lumina, dar luna totusi ne vegheaza si parca ne spune ca mai exista o farama de speranta, ca mai exist alumina chiar daca nu mai il vedem pe Soare, cel care ne lumineaza pe timpul zilei, dar ne paraseste de fiecare data.

       Insa revine inapoi in fiecare dimineata.

Krisztina Szabo,cls a VIII-a A