Era o toamnă tristă şi mohorâtă. Copacii îşi lepădau haina ruginie. Păsările au plecat din dulcea lor patrie, pentru a se salva de gerul iernii. Oamenii pregăteau ogoarele pentru însămânţare.
La geamul meu crescu un arbore falnic. Din el, o frunzuliţă, se desprinse uşor, şi căzu direct pe pervazul geamului. L-am deschis încet, am luat-o şi am aşezat-o pe biroul meu. Cu glas subţire, frunza mi-a şoptit:
- Vrei să-ţi spun povestea mea?
- Ard de nerăbdare, drăguţo!
- Ascultă-mă cu atenţie! M-am născut în anotimpul primăvara, dintr-un mugur frumos şi sănătos. Apoi a venit sora mai mare, vara, şi ne-a adus tuturor căldură. Atunci am devenit o frunză vioaie. Pe ramura unde vieţuiam eu şi-a făcut cuib o păsărică. Ne-am împrietenit repede, iar trilurile ei îmi făceau mult bine. Pana intr-o zi ,cand am simtit racoarea toamnei. pe zi ce trecea deveneam tot mai palida, iar cantecele prietenei mele nu se mai auzeau. A fost nevoita sa se indrepte spre alte zari, iar eu, iata-ma, o biata frunza in bataia vantului.
-E trista povestea ta, dar nu trebuie sa ramai mahnita.
-Dar cine poate fi mai trist decat mine?
-Copacii, draga mea! Ei raman goi in crivatul iernii
-Ai dreptate , baietas! Dar sa-i inveselim amintindu-le ca la anul vor avea din nou frunze mari si frumoase. Ramai cu bine, copil bun si impartaseste si altora povestea mea!
- Cu mult drag, maicuta frunza!
Am deschis geamul si-n imbratisarea vantului s-a inaltat sus, tot mai sus, ducand cu ea si gandurile mele.
Serafim Hancu ,clasa a IV-a A
