Ploaia mi-a adus un oaspete

Este luna octombrie.,Ancuţa, o elevă silitoare din clasa a IV-a, îşi face temele. La şcoala, Ancuţa este prima la învăţătură. Pentru că este prietenoasă şi ajută pe oricine la nevoie, doamna învăţătoare o apreciază. După ce şi-a terminat tema, aruncându-si privirea pe geam, vede că afară bate un vânt iute şi rece. Copacii bătrâni cu plete ruginii se clatină ca într-un dans misterios. Păsările zboară repede, ca săgeţile. Din cer au început să cadă lacrimi de ploaie. Covorul multicolor de frunze acoperă pământul ca o pătură moale. Sub geam, a început să plângă un biet căţel. Ancuţei i se făcu milă de el şi l-a primit în casă. Câinele tremura de frig. Repede, fetita i-a adus o pătură şi l-a acoperit. Era aşa de frumos că-şi dorea foarte mult să-l păstreze. I-a pus numele Max. După ce se mai liniştise puţin, îi dădu să mănânce. Toată după-masa s-a jucat cu el.
       Au venit acasă părinţii Ancuţei. Fetiţa le ceru voie să-l păstreze pe Max. Aceştia au fost de acord, cu condiţia să-l îngrijească pentru că şi el este o fiinţă sensibilă.
      Ancuţa a fost foarte fericită pentru că ploaia i-a adus un prieten adevărat.
 Ei au devenit de nedespărţit.

 George -Şerban  Bilac, cls. a IV-a A